Un festival francofon şi francofon-belgian

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Namur, mon amour” a început într-o zi de vară indiană, cu culori de vis, asortate cu firma aeriană, care pare să fi dat idei recentei magenta şi care are nişte reguli stricte la bagaje (nici n-aveţi idee cum poate încăpea o geantă ultraplină în valijoara de laptop! Ca la matrioska!), dar un personal de bord extrem de agreabil şi de serviabil.

Maşina festivalului de film francofon era deja la în aeroportul Charleroi, şi ne-a luat la drumul scurt şi frumos până în orăşelul cinematografic, dulce ca o bomboană de ciocolată, comandată în dar pentru prieteni de Hercules Poirot. A fost ediţia a 29-a şi la anul ni s-a promis, în curtea magnifică a primăriei, la un apero, că pe lângă cinematograful El Dorado se va redeschide şi foarte şicul Cameo.

După şapte zile de proiecţii intense, normal că orice ai face nu poţi să acoperi cele 156 de filme dintre care 77 de lungmetraj, s-a dat verdictul de către mai multe jurii, din care au făcut parte două românce, Ada Solomon la competiţia oficială şi Oana Ghera la debut ficţiune, unde componenţii nu puteau avea decât între 18 şi 25 de ani.

A existat şi o întâlnire cu Audrey Tatou, neuitata Amélie, peliculă inclusă între cele 52 socotite de Philippe Durant ideale pentru o filmoterapie. Cea despre care se zvoneşte că ar fi avut chiar o bunică din România (deşi n-am avut ocazia să întrebăm pentru că întâlnirea cu publicul s-a terminat brusc, după o oră, fără şansa unui Q&A. În schimb ne-a povestit cum a intrat la Cursurile Florent şi cum era cât p-aici să rateze rolul vieţii ei pentru că a încurcat nişte staţii de metrou. În conversaţia cu moderatorul  s-a dovedit extrem de timidă, disperată, mai în glumă, mai în serios, că pleacă lumea din sală şi încercând să câştige bunăvoinţa publicului vorbind din când în când cu o voce de desen animate. Marele câştigător a fost Timbuktu, o coproducţie Mauritania-Franţa a lui Abderrahmane Sissako, venit direct de la Cannes, unde a făcut senzaţie, dar acolo n-a luat nimic. În schimb e un film cu adevărat interesant şi în plus îl vom putea vedea şi la Bucureşti în mult aşteptatul eveniment organizat de câţiva ani buni deja de Cristian Mungiu. Povestea este tulburătoare şi cu siguranţă că vom înţelege mai bine Islamul. Poate că pe aceeaşi linie e şi „L’Oranais” al algerianului Lyes Salem, care şi joacă rolul principal, şi care a studiat iniţial Literele, la Sorbona.

Întoarcerea în timp la o revoluţie urmată de independenţă scoate la iveală deziluziile omniprezente în asemenea perioade istorice. „Tu Dors Nicole” de Stéphane Lafleur e mică bijuterie alb-negru în care marea găselniţă e un puşti la pubertate căruia i s-a schimbat vocea şi  care vorbeşte şi se comportă ca un adult, făcându-i curte unei baby-sister cam deprimată. Mommy tot de la Quebec al lui Xavier Dolan i-a cucerit pe cei de la Namur (mai puţin pe cei de la Cannes) şi a plecat cu o grămadă de premii. Scenariul, cele două actriţe principale, plus actorul. Un fel de Forest Gump cu un adolescent, reţetă sigură în principiu, deşi e păcat că s-a îndepărtat de la stilul „Tom la fermă”, net mai interesant. Aşa cum şi „Géronimo” nu mai are forţa lui „Gadjo Dilo” cu Rona Hartner a noastră, chiar dacă actuala vedetă Céline Sallette e strălucită în rolul celei care încearcă să echilibreze o comunitate romă într-un veşnic conflict, numai că în rest pare un amestec de „Poveste din Cartierul de Vest” şi „Rebel fără cauză”, cu mult folclor şi o apariţie de tip Hitchcock a realizatorului. Tot la concurenţă s-a aflat şi „Aleluia” al lui Fabrice Du Wels care deja luase Premiul Meliès şi care e o peliculă de groază, filmată în 16 milimetri „cât se poate vintage” despre nişte crime odioase în care se pare că există şi un sâmbure de… realitate, pornind de la întâlnirile via internet. Bande de Filles e inclusă la cele propuse pentru LuxFilms şi care a deschis Quinzaina (de la Caness). Nişte liceene de culoare cam teribiliste ce-i drept. Şi au mai fost două titluri relativ asemănătoare, ambele documentare, Frate şi soră” de Daniel Touati din Franţa, şi Toto şi surorile lui de Alexander Nanou din România şi Germania.  Cel de-al doilea s-a văzut într-o proiecţie la care elevii din a 11-a puteau pune întrebări şi s-a arătat interesaţi de soarta micuţului rom şi a celor două fete, una dispusă să dea sfaturi ţi să pună la punct pe toată lumea , iar cealaltă detaşată total, ce-i drept cu un sprijin de substanţe interzise de în venă. „Tony Fiancée” de Stefan Kuberski a deschis seria de vizionări oficiale cu coada aferentă din stradă ca pe vremea când se stătea la cinematecă la Bucureşti şi am putut vedea o ecranizare a foartei originale scriitoare belgiene Amélie (alta) Nothmb.

Din păcate romanul e net mai reuşit, dar de reţinut este quid pro quo pe cuvântul Maîtresse care înseamnă şi  profesoară, dar şi amantă între altele, ceea ce pentru un japonez pare a fi mai greu de sesizat. Dintre toate pe cele pe care am apucat să le văd, respectiv 10 din 15, cel mai drag mi-a fost „Examen d’etat”, un documentar foarte iscusit semnat de Dieudo Hamadi, o coproducţie Franţa, Congo, Senegal. Despre Bacalaureat. Cum trebuie înainte de toate să plăteşti o primă profesorilor ca să te primească în examen, cum se poate trişa, care este tehnica fiţuicilor şi cum într-o ţară săracă răspunsurile vin pe telefonul mobil. Asta după ce ai trecut şi pe la Marabou, un fel de vraci, care practică nişte vrăji complicate sau eventual chiar şi exorcizează, ca să nu pici examenul. Din fericire a luat Premiul special al juriului, ceea ce înseamnă 10.000 de euro pe care să-i folosească la următoarea post-producţie a unui lungmetraj, prin urmare încurajarea de a nu renunţa la meserie. Bacalaureatul a fost în discuţie inclusiv la secţiunea „Privire asupra prezentului” în „respire” al lui Melanie Laurent (actriţa din „Concertul” lui Radu Mihăileanu, devenit regizoare şi scenaristă. O întâmplare universal valabilă, o prietenie chinuitoare la o vârstă imposibilă. La această secţiunea au mai fost incluse „Le goût des myrtilles”/„Gustul afinelor” cu un Michel Piccoli, detaşat binişor de realitate, şi un regizor care cu siguranţă şi-a imaginat că e un nou Bergman şi că povestea lui e mai ceva ca „Fragii sălbatici”. Din păcate, lucrurile sunt departe de a sta aşa. Thomas de Thier nu reuşeşte decât să plictisească. „Le Grand Homme” e despre cei care luptă în Legiunea Străină şi dramele lor de acasă, metamorfozele lui Christophe Honoré pornesc de la Ovidiu şi cam atât. „Triptique” e un canadian interesant despre o librăreasă schizofrenă, „Vie Sauvage” are meritul de a-l readuce în prim-plan pe Mathieu Kassovitz (din „Amen”-ul turnat la noi), dar în rest e banal şi poate doar un omagiu adus fără voie lui Jean Jaques Rousseau şi întoarcerea la natură cu orice preţ. Cel mai reuşit din tot ce am apucat să văd este cea mai recentă ecranizare a lui Jean-Paul Rouve după romanul lui David Foenkinos: Les souvenirs/Amintirile. În rolul principal octogenara Annie Cordy, belgiancă de altfel, o bunică norocoasă, pentru că are un nepot adorabil şi ghinionistă pentru că are nişte fii imposibil şi iresponsabili. Unul dintre ei e interpretat magistral de Michel Blanc (partenerul Medeei Marinescu din „Vă găsesc fermecător”). Una dintre cele mai frumoase replici e într-o clasă primară, unde bătrânica e întrebată dacă în tinereţea ei totul e ca în filme, alb-negru? Un film duios şi tandru ca festivalul în sine.

La debuturi „Terra battue” este despre un tânăr aspirant la gloria tenisului care va păcătui nefiind deloc fairplay, aşa cum s-ar cuveni (în distribuţie apare şi unul dintre obişnuiţii Namurului, absent anul acesta: „Olivier Gourmet şi cumnata fostului preşedinte al Franţei, strălucita Valeria Bruni Tedeschi. „Hope” este exact contrariul speranţei. Un subiect cutremurător şi greu de digerat. Povestea dintre un camerunez şi o nigeriană cu toate ororile unei sclavii nemărturisite oficial. „Au milieu de nulle part” e un vietnamez ratat, „Bébé Tigre” e original pentru că ştim mult prea puţine despre soarta copiilor veniţi din India ca să-şi ajute familiile muncind la negru în Europa. Un Sikh ambiţios, cu un deznodământ discutabil. „Ăsta nu e un roman poliţist” (şi totuşi asta pare a fi), ideea pusă în imagini de montrealezul Patrick Dazé, un şofer de taxi dornic să rezolve o anchetă complicată. „Bouboule” e un scenariu înduioşător, filmat chiar la Namur despre Kevin, un băieţel supraponderal care vrea neapărat să devină membru într-un comando (până una alta, cei cu care se înhăitează teoretic trebuie să păzească oraşul de românii care atacă noaptea în bande). Şi dacă se poate să aibă şi un câine bine dresat, pe nume Rocco. Fireşte fără nicio aluzie la participarea românească a „Câinelui japonez”, propunerea autohtonă pentru Oscar. Ar mai fi şi „Vincfent” n-aee sorţi, despre un fel de omul din Atlantis redivivus.

Cel mai izbutit „Adios Carmen” — Maroc, Belgia, cu un omagiu de tip Cinema Paradisso şi o casieriţă de cinema (Paulina Galvez), inspirată din experienţa din copilăria regizorului, un fel de Monica Belucci în „Malena”, plus Alida Valli şi mirajul cabinei de proiecţie. La categoria scurtmetraj cel mai bun a fost socotit un amestec de ficţiune cu animaţie: „La part de l’ombre”, socotit de ficţiune şi documentare în acelaşi timp. Premiul juriului a rămas tot în Belgia şi Franţa cu „Solo lux”, la actori belgianul „Jean le Peltier din Lucha Libre”, (pe scenă a urcat o dublură feminină cu masca de rigoare din film, la imagine, din aceeaşi ţară, Smon Gillanrd pentru „Yaar”. „Artă” semnat de Adrian Sitaru a luat premiul format scurt, ceea ce înseamnă o proiecţie specială la Paris şi un master digital DCP, într-unul dintre cele mai vechi cinematografe din Paris, unde sunt proiectate producţii experimentale sau de autor. Un precursor al celor de avan-gardă supranumite Art et essai. Sala în care a avut loc premiera „Îngerului albastru” apare şi în legendarul film al lui Truffaut: Jules et Jim şi se numeşte Studio des Ursulines. Şi au mai fost două momente extrem de interesante „Image” despre televiziune, cum se poate face un documentar într-un cartier rău famat şi mai ales cât de mare este puterea unei vedete chiar şi când începe declinul şi numai cel mediatic. Al doilea ar fi Jaques Avu despre o minune care poate salva un sat belgian de venirea temuţilor şi avuţilor olandezi, totul abordat cu umor, dar şi cu seriozitate. Cea mai surprinzătoare remarcă dinaintea unei proiecţii avea să vină din partea moderatorului care cu tristeţe recunoştea că 10% din populaţia Belgiei este analfabetă. (Şi, culmea, aş adăuga eu, la ei votul e obligatoriu, iar amenda neprezentării e usturătoare.) Poate că salvarea va veni tocmai din faptul că mai nou încearcă să prezinte filmele străine în versiune originală, prin urmare lectura subtitlurilor în două limbi nu va mai îndemna la lene. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite