Un bariton uitat. Despre Petre Ştefănescu Goangă

Îmi plac romanţele-cîntecele de voie bună ale oricărei naţii – şi ale românilor, fireşte. Pe la începutul lui mai am început să scriu versiunile mele în maghiară pe poezii de Eminescu, Goga, Arghezi, Blaga, Ileana Mălăncioiu etc. De cîteva zile, încerc să creez versiunile unor şlagăre – primul a fost La crîşma din Ferentari. Atunci m-am întîlnit prima dată cu Petre Ştefănescu Goangă.

Însăşi fraza asta e problematică. De ce atunci prima dată? E un bariton de talie mondială, iar eu, un om care se vrea atent. Am auzit de Nicolae Herlea, de Dan Iordăchescu, de David Ohanesian — de Petre Ştefănescu Goangă, niciodată. De ce oare?

De ce trebuie să mă izbesc de cum caut pe net, ruşinat de propria-mi nepăsare, de ştirea asta? Nu e totuşi teribil? Ţara asta a alunecat într-un materialism mai ceva ca al ”comunismului”? Am uitat strigătul regelui Lear, nu-l purtăm în noi chiar fără să ştim de unde provine?

„O, tu să nu vorbeşti despre nevoie! / Chiar cerşetorii cei mai oropsiţi / Atîtea au nimicuri de prisos. / Dă-i firii doar ce e de trebuinţă / Şi viaţa omului devine una / Cu-a dobitoacelor.” (Traducere de Mihnea Gheorghiu).

Şi a dobitocilor, aş spune.

Nu e respectul cultural al românilor prea legată de moment, de clipa în care cineva devine faimos, pentru ca apoi să fie uitat cu toată cruzimea ţării ăsteia triste, pline de umor? Poate de aceea se urlă cu atîta sete despre oricine, acum, despre Simona Halep? Cînd va fi uitată cît ai zice tenis?

Ne amintim cum a fost lăsat de izbelişte mormîntul lui Jean Constantin, ”maaare actor” cît a trăit. Casa baritonului brăilean ”riscă să se prăbuşească”, sau cel puţin risca. Trăim în ţara respectului instant, al culturii de 24 de ore? 

Doamnelor şi domnilor, aş vrea să v-adorm nepăsarea. Cinci videouri pe youtube nu sunt destule pentru cel care l-a cîntat pe Falstaff şi pe Escamillo şi care s-a născut în oraşul lui Panait Istrati şi al lui Mihail Sebastian.