VIDEO Un an fără Iurie Darie, „Don Juan-ul scenei româneşti“
0
În noaptea de 9 spre 10 noiembrie, anul trecut, marele actor Iurie Darie părăsea această lume, după o îndelungată suferinţă. Avea să o lase în urmă pe Anca Pandrea, femeia care i-a fost alături timp de 27 de ani, şi un gol în lumea teatrului şi a filmului românesc.
Iurie Darie s-a născut în ziua de 14 martie 1929 în Vadul Raşcov din judeţul Soroca, aflat astăzi în Republica Moldova, şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1952.
Debutul cinematografic a avut loc un an mai târziu, în „Nepoţii gornistului“ al lui Dinu Negreanu, avându-i alături pe platourile de filmare pe Marga Barbu şi pe Liviu Ciulei. În anul 1969, a fost ales de regizorul Mircea Drăgan pentru a juca în seria „Brigada Diverse“, alături de actorii generaţiei de aur Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu sau Puiu Călinescu.
A interpretat roluri memorabile în peste 40 de producţii cinematografice, printre care „Băieţii noştri“ (1959), „S-a furat o bombă“ (1961), „Vacanţă la mare“ (1962), „Dragoste la zero grade“ (1964), „Atunci i-am codamnat pe toţi la moarte“ (1971), „Fraţii Jderi“ (1974), „Ringul“ (1983), „O zi la Bucureşti“ (1986), „În fiecare zi mi-e dor de tine“ (1987), „Zâmbet de soare“ (1987), „Oglinda“ (1993), „Punctul zero“ (1996), „Triunghiul morţii“ (1999).
Poate unul dintre cele mai importante momente din cariera lui Iurie Darie a fost perioada petrecută la Teatrul de Comedie, unde i-a avut drept parteneri pe marii actori Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu, Silviu Stănculescu.
După Revoluţie, a jucat în „Pălăria“, producţie a Teatrului de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele (1998), „Patru pe o canapea şi valetul“ de Marc Camoletti, în regia lui Radu Nichifor (2000). În 2002, actorul Iurile Maximciuc Darie a fost decorat cu Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alţi actori, „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care au dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc“.
Iura, cum îi spuneau apropiaţii, nu numai că a fost unul dintre actorii de aur ai generaţiei sale, dar a fost şi unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi ai anilor '70.
„Când ne întâlneam era întotdeauna fermecător, zâmbitor“, aşa şi-l amintea actorul Ion Besoiu pe Iura, iar actriţa Rodica Popescu Bitănescu spunea despre el că va rămâne cu memoria „unui actor foarte bun şi a unui bărbat foarte frumos“. Însuşi Iurie Dare declara, pentru revista „Formula AS“, că „s-a născut dintr-o mare iubire“. În emisiunea Eugeniei Vodă, „Planeta Cinema“ din 1997, Iura mărturisea că a moştenit apreciatul zâmbet de la mama sa.
Iurie Darie, te-a hărăzit Dumnezeu cu un car de daruri: seducţie, talent de mare actor, talent de mare desenator, glas frumos... Şi câte şi mai câte or fi - dar care nu sunt „la vedere“... Ca să nu mai vorbim de numele tau, care sună ca un vers: Iurie... Darie! De unde vin toate astea?
Iurie Darie: Păi... trebuie să spun mai întâi că eu m-am ivit în lume dintr-o mare iubire... Un învăţător din Basarabia, născut dintr-un tată ucrainean şi o mamă moldoveancă - adică, tatăl meu (care şi-a făcut studiile la Cernăuţi şi ştia la fel de bine nemţeşte, ruseşte şi - normal! - româneşte şi care se numea Anatolie Maximciuc, a întâlnit-o pe mama, o moldoveancă autentică. Mama se chema ca fată Daria Sârbu. Tatăl meu a murit de tuberculoză, la vreo cinci ani după ce s-a căsătorit cu mama... Povestea dragostei lor e foarte romantică... El era învăţător în satul Cot - numele ăsta vine, cred, din faptul că satul se ivise într-un cot al Nistrului - iar ea era eleva lui. Tata a aşteptat-o până s-a făcut mai mare. În vremea aceea, Basarabia era o grădină cu câteva sate. Tata o curta pe mama venind până la casa ei cu bicicleta. O aştepta la gard ca să iasă din casa. Câtva timp, şi-au scris scrisori. Mama le-a păstrat. Când aveam vreo 14 ani, mi le-a dat şi mie să le citesc. Erau de o frumuseţe nemaipomenită! Şi parcă pline de sfială. De altfel, tot pământul ăla, binecuvântat, al Basarabiei, stârnea în noi, copiii, un fel de sfială, ca în faţa unei minuni. În părţile alea, de cum treci Prutul, pământul o ia în sus, formând ca un fel de coamă de deal. Acolo, dincolo de nisipurile de până în Prut, parcă începe o altă lume. O lume care se termina cu partea înaltă a podişului, formată din trei terase, de unde noi, copiii, vedeam Ucraina până hăt departe! Vară de vară, mă duceam, ca elev aflat în vacanţă, la bunica, la ţară, în satul Cot. Îmi amintesc cum porneam din zori la cules de plante medicinale, pe care, pe înserat, le aduceam la şcoală. Doamne, ce şcoală mare şi frumoasă şi curată era acolo, în satul ăla mărunt, din Basarabia! Tot acolo, timp de două luni de zile, împreună cu verii mei, păşteam caii şi vacile, ne jucam de-a „Radio Romania“ şi „Radio-Bucureşti“.
Şi până la urmă, de unde îţi vine numele ăsta ca un vers? Cum te cheamă în acte?
Iurie Maximciuc Darie. Darie, după al doilea soţ al mamei mele. Deci, remăritată, pe mama a chemat-o Daria... Darie! După mulţi ani de văduvie, mama s-a remăritat la începutul războiului. Din nefericire, a rămas pentru a doua oară văduvă. Cel de al doilea soţ al ei a murit pe front. Nu s-a aflat niciodată unde şi cum a murit. Ca mulţi bieţi români luaţi de urgia frontului, a dispărut, pur şi simplu!
Revenind la harurile cu care ai venit pe lume: pe cine ai moştenit?
S-ar putea ca eu să fi dezvoltat, în timp, unele calităţi ale mamei. Ea a fost, după câte mi s-a spus, o educatoare excepţională. Un pedagog foarte bun, „dublat“ de o mare iubitoare de copii. Îmi amintesc că după ce a ieşit la pensie, îmi tot spunea: „Ştii, Iura, eu visez, întruna, copii...“. Mi se întamplă adesea să întâlnesc oameni cu părul alb care, recunoscându-mă pe strada, îmi spun zâmbind: „Ştiţi, eu am fost elevul mamei dumneavoastră...“. Dragostea asta pentru copii am moştenit-o şi eu de la mama. După moartea tatălui meu, mama a plecat la Chişinău, împreună cu sora ei şi cu verii mei. Din banii agonisiţi de tata, din salariul lui de învăţător de ţară, mama a putut să-şi cumpere o căsuţă la Chişinău. Casa mai există şi acum, undeva aproape de Televiziunea din Chişinău. Am părăsit-o la refugiu, când venea frontul peste locurile acelea. Revenind, eu zic că am moştenit-o pe mama, nu numai în ceea ce priveşte marea dragoste pentru copii, ci şi ca fizic. Mama a murit foarte tânără, la 82 de ani! În schimb, talentul de constructor, cât şi talentul de gospodar şi de mare iubitor de natură le-am moştenit de la taică-meu. Ca şi talentul de desenator! De la tata am mai moştenit ceva, ceva ce n-am reuşit să finalizez. Eu cred că aş fi fost un foarte bun învăţător de ţară. Asta şi pentru că îi iau foarte în serios pe copii. Îi iau în serios şi când îi desenez, şi când desenez pentru ei, şi când fac emisiuni de televiziune pentru ei. Adică atunci când povestesc în timp ce desenez. Într-o vreme, făceam turnee prin ţară cu spectacole pentru copii. Am şi avut un fel de „Show“, cum se spune acum, în care istoriseam şi desenam o poveste simplă, dar plină de haz şi de învăţăminte. Ea se chema „Povestea celor două găini“. A avut un succes nebun - semn că ei, copiii din zilele noastre, nu sunt amatori doar de desene animate cu roboţi înfricoşători şi cu extratereştri. E un semn bun, cred eu. Înseamnă că puştii îşi păstrează intactă setea de poveste. Sunt sigur de ceea ce afirm! Mai ales că eu am intreprins turneele astea în toată ţara. Dădeam şi câte şase spectacole pe zi. Copiii veneau cu entuziasm şi plecau plini de bucurie. Aş zice că plecau fericiţi. Spectacolul era de toată simplitatea, cu învăţăminte vechi de când lumea. Şi încărcat de umorul de care au nevoie - conştient sau nu - toţi copiii, indiferent de mediul din care provin.
Da, am studiat şi desenul acolo, la Chişinău, la Liceul „Haşdeu“, în cămăruţa în care îşi avea „atelierul de pictură şi desen“ un profesor-pensionar, adus de la Bucureşti, domnul Niculescu. Dumnezeu să-l odihnească! Atelierul ăsta era, de fapt, improvizat în locuinţa lui modestă, din grădina liceului. În locul ăsta fermecat, noi, elevii dintr-a întâia de liceu, ne întâlneam cu elevii dintr-a patra. Şi, până la urmă, au venit şi cei dintr-a opta de liceu. Ce făceai acolo? Desenai, pictai, făceai grafică. Lucrai în ulei, făceai acuarelă. Toate se petreceau într-o atmosfera de laborator. Mai apoi, am mai avut un profesor de desen, un om minunat, un ucrainean care vorbea cu accent şi care, în loc de „cocos“, pronunţa „cacos“. Aşa că noi l-am botezat Kacos. Tare mă mai iubea domnul Kacos! Eram elevul lui preferat!
Se încarcă comentariile...
