Ritualurile necesare

Cred că una din cele mai importante revelaţii pe care le-am avut în ultimii ani a fost importanţa dimensiunii culturale a fiinţei umane, în aceeaşi măsură determinantă pentru destinul individului ca şi coordonatele sale biologice.

Deşi trăim într-o societate devenită globală, pentru care ritualurile în sensul lor ancestral s-au estompat în dimensiunea lor magică, ele subzistă în alte forme, pentru că ritualul este o formă arhetipală obligatorie, se pare, de situare în lume în raport cu semenii şi societatea. Printre aceste ritualuri, a căror continuitate poate fi detectată doar printr-un exerciţiu hermeneutic, le găsim şi pe cele care au legătură cu trecerea prin „porţile” diverselor vîrste cu caracter simbolic. Parcurgerea lor ne obligă în lipsa ritualurilor uitate sau ignorate să inventăm unele adaptate momentului. Acestea au devenit ele însele prin repetiţie noi ritualuri de la care este greu să te sustragi. Pentru artiştii plastici, de exemplu, aniversările rotunde sînt de cele mai multe ori şi prilej de bilanţ, dar şi de repoziţionare în raport cu propriul destin. O expoziţie asociată este un ritual obligatoriu.

Am aceste gînduri la aniversarea unui artist pe care l-am cunoscut întîi prin lucrările sale din expoziţii. Anterior însă, renumele său a precedat întîlnirea cu opera şi, de aceea, am privit-o deja amorsat de discuţii anterioare cu terţi sau de ceea ce citisem despre el. Cred că întîlnirea în persoană cu domnul Constantin Flondor s-a petrecut prima dată la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, în urmă cu peste un deceniu, la expoziţia sa personală, însă doar anul acesta am intrat într-un dialog mai concret, la acelaşi muzeu, şi cu ocazia altei „personale”, de care m-am ocupat.

Expoziţia de acum are miezul celei de la Cluj dar include referinţe autobiografice care atunci lipseau. Spre exemplu, Cernăuţiul natal este evocat într-o pictură din anul 2010 în culorile cenuşii sau fumului, ca imaginea unei amintiri imprecise, din care rămîn doar cîteva repere, ce se potrivesc cu tuşa nervoasă, ce atinge suprafaţa de lucru, într-o încercare de forţare a memoriei să returneze detalii care lipsesc. Bunicii, părinţii şi membrii propriei familii apar fie portretizaţi de artist fie cu lucrări ai căror autori sunt, cum este un desen realizat de Anamaria, care preia, surprinzător, la o vîrstă mai degrabă a păpuşilor, demersul sintetic al bunicului, într-un desen de mare clasă.

Titlul expoziţiei „Veranda cu flori de zăpadă” rezumă într-o formă poetică miezul conţinutului său din punct de tematic, etalat în două registre distincte, aflate însă într-o comunicare subtil revelată de artist.

Un prim registru cuprinde lucrări avînd „veranda” ca loc al configurărilor picturale. Topos deja emblematic pentru artist, veranda este spaţiul manifestării unei vitalităţi organice pentru care viţa de vie, simbol christic, este elementul de expresie a aparenţelor fenomenologoice, sesizabile prin simţuri. În culoare, acest conţinut este redat în tonuri puternice, saturate, aplicate cu patimă, cu accente ce pot acredita aparenţa unui expresionism vibrant chiar în lipsa figurii umane. Privind lucrări din această serie în expoziţii anterioare, am crezut pînă de curînd, cînd am aflat adevărul chiar de la domnul Flondor, că această verandă este partea unei case somptuoase care îi aparţine. Barocul suprafeţei picturale, dată de arabescurile vegetale, m-a făcut să cred că artistul, cu statura sa aristocratică şi aerul seniorial, nu poate locui decît într-o reşedinţă pe măsură. Veranda este însă o mică amenajare în balconul unui bloc de locuinţe, fapt însă ce nu-i afectează semnificaţiile picturale şi simbolice de care vorbeam mai sus.

Al doilea registru, dedicat unor aspecte vizibile doar ochiului minţii, cuprinde reluarea unor cercetări ce au debutat în urmă cu cîteva decenii în linia unor preocupări de factură structuralistă, sincrone cu ascensiunea structuralismului în Occidentul Europei.

Orientate către studiul naturii din perspectiva urmăririi unor raporturi numerice şi geometrice ascunse, al sesizării structurilor prime care guvernează lumea organică şi anorganică, aceste studii sunt reluate acum focalizînd asupra morfologiei fulgului de nea, parte din metamorfoza unuia din elementele primordiale, încărcat de vaste semnificaţii simbolice, apa. De data aceasta, tonurile sînt reţinute, cu aparenţa unor medii neutre ce permit structurilor rezultate din cercetare să se manifeste în primul rând sub aspectul unor configuraţii geometrice cu caracter revelator.

 Această simultaneitate a registrelor indică coexistenţa şi strînsa lor interdependenţă, într-o situare seducătoare în cîmpul ideii ce consideră numărul ca expresie a unui plan transcendental. În această cheie a semnificaţiilor se situează, de altfel, întreaga operă a artistului Constantin Flondor, parte din mişcarea cu caracter spiritual Prolog, care, sub aparenţa unei întoarceri la studiul naturii „epidermice” opera de fapt cercetări ce indicau un substrat conectat la structuri invizibile dar nu mai puţin reale.

Spuneam, într-un text pe care îl reiau acum, că dincolo de plăcerea sesizării unor subtilităţi picturale şi expresive, expoziţia oferă ocazia unor meditaţii asupra raporturilor ce ţin de aparenţă şi esenţă, pentru descoperirea cărora pictura nu este doar instrumentul cu care operează, ci şi mediul predilect de etalare. În plus, forma de ritual la care am fost invitaţi, ne obligă să ne inserăm adecvat, nu doar din motive protocolare, unui ceremonial resimţit ca privilegiu. Să fii în anturajul pictorului Constantin Flondor este, cred, onorant pentru oricine, dar pentru iniţiaţi este o formă de a fi mai aproape de miezul care contează al lucrurilor şi al lumii.

Text publicat în catalogul expoziţiei Veranda cu flori de zăpadă, Muzeul de Artă Timişoara, 15 decembrie 2016 - 15 februarie 2017.