Poveştile „dilematicilor“. Matei Martin: „Trebuia să chiulesc de la facultate ca să particip la şedinţele de redacţie“
0Eram mereu încurcat şi copleşit de vină. Magdalena Boiangiu mă încuraja, spunîndu-mi: „Lasă, cu noi mai faci o facultate”.
La sfîrşitul anilor 90 eram student la Facultatea de Ştiinţe Politice. Citeam, pe atunci, aproape toate ziarele – şi erau multe, foarte multe publicaţii, aşa că această operaţiune de a mă pune la curent cu ce se întîmpla în România şi în lume îmi consuma zilnic enorm de mult timp. Pe internet de abia apăruseră cîteva site-uri de ziare, majoritatea publicaţiilor erau doar în formă tipărită, aşa că, inevitabil, pe şi sub birou se strîngea o cantitate considerabilă de maculatură.
Periodic, încercam să reduc aceste teancuri decupînd articolele interesante şi grupîndu-le în dosare tematice. Aveam, de pildă, un dosar despre „Partide politice”, unul despre „Mari corupţi”, unul despre „Mineriade”, unul despre „Fosta Securitatate”. Mai aveam şi un dosar mare de „Politică internaţională” în care grupasem mai plicuri cu America, Franţa, Germania, Marea Britanie, America de Sud, Fosta Iugoslavie, China, Rusia.
Pe măsură ce trecea timpul şi deveneam tot mai „înţelept” (căci aşa mi se părea, că această incursiune zilnică în actualitate mă face mai inteligent) am început să-mi dau seama cît de superficiale sînt, de fapt, informaţiile din presă şi cît de fragile sînt cuonştinţele mele.
Cînd am dat peste revista „Dilema” mi-am dat seama imediat că ea (şi numai ea) ar putea înlocui toate dosarele adunate atît de meticulos încă de pe cînd eram elev de liceu. Găseam acolo, printre comentarii, atît de necesara informaţie de background dar şi, pe deasupra, o perspectivă fresh, cu totul dezbrăcată de limba de lemn a ziarelor. Rîdeam cu lacrimi, mă enervam sau mă entuziasman la fiecare pagină – aşa că încetul cu încetul „Dilema” a început să înlocuiască toate celelalte ziare.
Într-o zi, împreună cu un coleg, am hotărît să facem şi noi o revistă studenţească gen „Dilema” – am plănuit-o pînă în cele mai mici detalii (rubrici, colaboratori etc.). Am abandonat proiectul în clipa în care ne-am dat seama că nu avem un „patron” ca Andrei Pleşu, şi nici nu cunoşteam un grafician meseriaş, ca Dan Stanciu. Mi-am dat seama de abia prin anul al treilea de facultate, cînd m-am angajat ca secretar de redacţie la „Dilema”, cîte altele îmi lipseau ca să-mi fac propria revistă...
Am descoperit o echipă puernică prin diversitatea şi solidaritatea ei – două calităţi aparent antagonice pe care nu le-am mai găsit la nici o altă publicaţie la care am lucrat.
Cînd am dat peste revista „Dilema” mi-am dat seama imediat că ea (şi numai ea) ar putea înlocui toate dosarele adunate atît de meticulos încă de pe cînd eram elev de liceu. Găseam acolo, printre comentarii, atît de necesara informaţie de background dar şi, pe deasupra, o perspectivă fresh, cu totul dezbrăcată de limba de lemn a ziarelor. Rîdeam cu lacrimi, mă enervam sau mă entuziasman la fiecare pagină – aşa că încetul cu încetul „Dilema” a început să înlocuiască toate celelalte ziare.
Uneori trebuia să chiulesc de la facultate ca să pot participa la şedinţa de redacţie. Eram mereu încurcat şi copleşit de vină. Magdalena Boiangiu mă încuraja, mereu, spunîndu-mi: „Lasă, cu noi mai faci o facultate”. Aşa a şi fost. Ba chiar mai mult: În redacţia „Dilema” mă simt ca la Academie.
Altminteri, revista „Dilema” se face „dansînd”. Probabil că de asta (ne) iese atît de bine. Ne bucurăm mai ales cînd cititorii noştri dansează alături de noi.
Se încarcă comentariile...
