Poezie feminină pe pânză...

”La vie au chateau”, pictură semnată de Marie Laurencin

Recunosc în faţa naţiunii feminine că nu sunt o împătimită a zilei de 8 martie, că nu-mi place să mi se spună ce, când şi cum trebuie să sărbătoresc un eveniment, că în ultimii ani mă durea tot mai tare capul (şi sufletul) privind la televizor dezmăţul şi istericalele (tipic româneşti) cu care-şi exprimau reprezentantele sexului slab „feminitatea” în faţa unei perechi banale de fese ale unui striper efemer.

Nu înţeleg de ce ar trebui ca de 8 martie să am buzele mai roşii, extensiile mai lucioase şi unghiile mai false decât în celelalte zile ale anului. Recunosc în faţa naţiunii feminine, de aici şi de pretutindeni, că îmi plac femeile care îşi păstrează darurile naturale, care nu se bat în piept (cu ce-apucă) pentru egalitate între sexe, care nu aruncă vorbe grele şi care merg la teatru pentru emoţie şi nu pentru exhibiţionism vestimentar.

Dar, pentru că femeia modernă m-a cam dezamăgit, am ales să vă fac cunoştinţă cu Marie Laurencin, o artistă complexă care a surprins feminitatea în ipostaze neaşteptat de frumoase, aproape ireale, transformând-o din penel într-o primăvară eternă…

De ce tocmai Marie Laurencin?...

O să-mi spuneţi că pentru 8 martie ar fi fost mai potrivită invocarea unei Simone de Beauvoir sau Simone Weil, a unei feministe prin care „al doilea sex” a căpătat identitate, iar Franţa nu duce lipsă de astfel de combatante. Şi, tot în Franţa, în anul de graţie 2013, de Ziua Internaţională a Femeii, franţuzoaicele ies în stradă să protesteze contra inegalităţilor sociale, salariale şi chiar politice, îşi revendică drepturile garantate prin Constituţie care nu s-au concretizat încă şi, în principiu, ies în stradă în semn de solidaritate cu femeile din lumea întreagă.

Şi, atunci, mă întreb oare de ce pe plaiurile mioritice numai saloanele de înfrumuseţare sunt luate cu asalt?! În România, femeile chiar nu au probleme? Frustrări? Drepturi? Revendicări? Iar răspunsul l-am căpătat dintr-o privire.

În Franţa, se sărbătoreşte Ziua Internaţională pentru drepturile femeilor o diferenţa „subtilă” care spune/justifică totul şi, mai ales, modul de manifestare. 

Revenind la întrebarea de mai sus, am ales-o tocmai pe Marie Laurencin pentru că a fost o femeie ieşită din comun, o artistă complexă, seducătoare şi un personaj de roman în viaţa personală. Cu o vitalitate creativă uluitoare, madame Laurencin s-a exprimat prin pictură (opera sa conţine peste două mii de tablouri şi numeroase acuarele), prin gravură şi ilustraţie de carte, a scris poezii pentru dadaişti şi a fost portretistul oficial al lumii mondene feminine din perioada la Belle Epoque, a realizat scenografii şi costume îndrăzneţe pentru spectacole de balet şi teatru, şi-a trăit viaţa în stil hollywoodan dar pe malurile Senei, totul culminând cu întoarcerea fiicei risipitoare în braţele unei mănăstiri de călugăriţe.

”Cinci dansatoare şi un câine”, Marie Laurencin

A fost prietena, amanta, dar mai ales muza pictorilor cubişti şi fovişti, a scriitorilor şi poeţilor care au dinamitat începutul secolului XX, bulversând istoria artei şi a lumii întregi. Printre apropiaţi, Marie Laurencin s-a bucurat de prezenţe adânc spirituale, inovatoare şi, mai ales, excentrice precum Picasso, Matisse, Derain, Braque, Max Jacob, Henri Rousseau, Fernande Olivier, Gertrude Stein şi, nu în ultimul rând, s-a inspirat din „alcoolurile” poetice exalate de Guillaume Apollinaire, alături de care a trăit o intensă poveste de dragoste. Poate chiar prea intensă...

Iar dovada este însăşi ultima ei dorinţă, aceea de a fi înmormântată într-o rochie albă, cu un trandafir roşu şi cu scrisorile de dragoste născute din peniţa mult prea regretatului Apollinaire, aşezate cu delicateţe chiar în dreptul inimii... pentru eternitate...

Considerată drept una dintre cele mai seducătoare pictoriţe de la începutul secolului al XX-lea, Muzeul Marmottan Monet din Paris îi aduce în aceste zile de primăvară un omagiu vibrant, organizând o amplă expoziţie, prima de acest gen realizată vreodată de un muzeu francez. Cu această ocazie, originala artistă se întoarce acasă, deoarece, cea mai mare parte a operei sale se regăseşte acum în Japonia, pe simezele muzeului Marie Laurencin, dar şi în colecţii private.

Expoziţia actuală reuneşte aproape o sută de lucrări ce aparţin perioadei de aur din cariera artistei (1905-1935), dar şi din istoria artei avangardiste. Prinsă între cele două tabere rivale, de cubişti şi fovişti, tânăra pictoriţă se impune însă prin originalitatea punctelor sale artistice de vedere, dar şi prin arta conversaţiei, fiind o seducătoare nonşalantă în dubla ipostază de femeie şi de artistă. (Foto: ”Nu au miroir”, Marie Laurencin)

Dar ceea ce impresionează peste timp este însuşi rafinamentul artei sale, Marie Laurencin fiind una dintre cele mai elegante şi sensibile pictoriţe pe care le-am descoperit în ultimii ani. Având o predilecţie pentru anumite forme feminine, alungite, uşor preţioase, dar deloc ostentative, această artistă este creatoarea unei tipologii feminine originale care se înscrie cu eleganţă în arta decorativă a epocii sale şi care depăşeşte limitele temporale prin intensitate şi o fantezie suavă. Chipuri diafane, cu miros de primăvară în păr şi muguri proaspeţi în loc de podoabe, cu gesturi pline de gingăşie şi pielea translucidă, cu priviri nostalgice şi atitudini delicate, femeile „laurencin-ene” sunt un model ideal de frumuseţe, aproape ireal, la ani lumină depărtare de specimenele actuale de aşa-zisă frumuseţe.

Iar în această lume modernă care caută perfecţiunea fizică şi se roagă la Photoshop ca să obţină frumuseţe fără imperfecţii şi tinereţe fără laba-gâştii, eu cred că avem nevoie de o relectură a acestui ideal. Privind în jur, resimt asemeni lui Apollinaire că frumuseţea este în declin... şi sinceră să fiu nu mai ştiu exact ce sărbătorim de 8 martie, pentru că modul în care sărbătorim deformează intenţia originară. De aceea, nu-mi doresc nimic în mod special pentru această zi, ci poate de mâine încolo...

Da, mi-ar plăcea să văd tot mai des tinere şi femei care nu se ascund în spatele măştilor sclipitoare, le-aş admira dacă ar fi mai naturale şi eventual mai înveşmântate. Da, mi-ar plăcea să mai renunţăm la deşertăciunile lumii mondene şi să încercăm să ne ocupăm şi de fiinţa profundă, hrănind-o cu poezie, lectură şi muzică, nu cu poşete, bijuterii extravagante şi extensii colorate. (Foto: ”Cele doua surori cu violoncel”, Marie Laurencin )

Da, mi-ar plăcea ca femeile să devină ceea ce îşi doresc, nu ceea ce le spun alţii, mi-ar plăcea ca să renunţe la tocurile hiberbolice şi să revină cu picioarele pe pământ, să aibă mai multă încredere în forţele proprii, nu ale sponsorilor şi să-şi reamintească mereu că cea mai de preţ comoară se află în inimă…

Dragi doamne, domnişoare şi domniţe, în această zi ieşiţi din închisoarea modelelor vulgare şi a stereotipiilor sociale şi încercaţi să fiţi şi poete şi muze şi femei şi blog-eriţe şi mame şi pictoriţe şi prietene şi seducătoare şi mondene şi spirituale...

Nu aşteptaţi 8 martie ca să sărbătoriţi bucuria de a fi femeie, ci daţi şansă fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viaţa voastră. De la Mark Twain citire...