O femeie singură VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

VIAŢĂ Cu filmul lor „Dalida“, despre cariera mult-îndrăgitei cântăreţe, regizoarea Lisa Azuelos şi interpreta rolului titular, Sveva Alviti, au găsit o formulă reuşită pentru filmul biografic: puţine detalii şi multă emoţie.

Noul film franţuzesc „Dalida“, regizat de Lisa Azuelos şi cu Sveva Alviti în rolul titular, este în primul rând o surpriză extrem de plăcută. Se ştie că filmele biografice suferă de convenţionalism, aşa că sunt în general false şi nereuşite. De-aceea un cinefil serios le cam evită, cu toate că în ultima vreme s-au făcut eforturi mari de a ieşi din canoanele strâmte ale genului (cred că începutul a fost făcut de filmul „Frida“, din 2002, culmea făcut tot de o femeie, Julie Taymor, şi tot despre o femeie, pictoriţa mexicană Frida Kahlo).

„Diva tragică“

Din acest motiv, am cam ezitat să văd filmul „Dalida“, deşi – sau tocmai pentru că – îmi place mult cântăreaţa franceză (ca să fim riguroşi, este de origine italiană, numindu-se, de fapt, Yolanda Cristina Gigliotti, şi născută în capitala egipteană Cairo). Suspiciunile s-au dovedit neîntemeiate, pentru că filmul chiar merită să fie văzut, fiind considerat o reuşită de toţi cei care s-au exprimat după ce l-au urmărit (mulţi dintre ei cunoscători şi fani hardcore ai cântăreţei, categorie în general greu de mulţumit). Azuelos – care scrie predominant şi scenariul, în colaborare cu şi inspirată de cartea fratelui cântăreţei, Orlando (pseudonimul lui Bruno Gigliotti), carte cu un titlu foarte interesant: „Mon frère, tu écriras mes mémoires“ – alege să se concentreze pe viaţa particulară a artistei, viaţă care aruncă, însă, multă lumină asupra temperamentului său artistic, cât şi a nefericirii sale.

Punctul de pornire al poveştii este momentul primei tentative de sinucidere a cântăreţei, din 1967, imediat după altă sinucidere, cea a iubitului său de-atunci, Luigi Tenco, şi de-aici pleacă flashback-uri spre diverse momente din trecutul artistei, cum ar fi copilăria egipteană sau lansarea în muzică din 1956 (multe dintre ele în faţa psihologului, pe unde se perindă toţi cei apropiaţi şi care încearcă să-i explice gestul). Nu ştiam de Luigi Tenco, dar sinuciderea tânărului artist italian (la doar 28 de ani), teoretic în semn de protest faţă de ipocrizia sistemului şi-a lumii muzicale (reprezentate de festivalul de la San Remo), l-a transformat într-un „icon al dragostei şi disperării“. Dalida a avut mulţi iubiţi, dar toate relaţiile sale au fost nefericite. Fostul ei soţ, impresarul Lucien Morisse (Jean-Paul Rouve), şi iubitul din anii ’70, Richard Chanfray (Nicolas Duvauchelle), alias „Contele de Saint-Germain“, s-au sinucis la rândul lor, după ce-au fost abandonaţi de Dalida. Povestea curge mai departe, cu principalele momente biografice ale artistei, până în 1987, momentul celei de-a doua tentative a sa de sinucidere, de data aceasta reuşită.

Dalida

Dalida (Sveva Alviti), „the dark side of the diva”

„A ales noaptea“

Dalida apare din acest film ca „o femeie singură“, aşa cum erau şi Janis (Joplin) şi Amy (Winehouse) în documentarele care le-au fost dedicate anii trecuţi (chiar dacă acestea fac parte din altă cultură, tiparul este acelaşi, şi are mare legătură şi cu inadaptarea la showbiz). Indiferent ce (i) s-ar fi întâmplat, Dalida trebuia să cânte, pentru că, nu-i aşa?, „the show must go on“. Multe dintre versurile cântecelor sale (chiar dacă majoritatea nu-i aparţineau, Dalida le-a dat o interpretare unică, prin care rămân în istorie) par acum premonitorii. Azuelos alege să povestească totul eliptic, să sară de la una la alta, să nu se concentreze pe detalii biografice, care-ar fi fost greu de reţinut şi poate irelevante, şi să încerce să creeze, în felul acesta, emoţie, identificarea cu destinul artistei, ceea ce-i şi reuşeşte. E ajutată şi de interpreta principală, Sveva Alviti, aflată la primul rol principal în cinema, şi care treptat ajunge, prin asemănare fizică şi joc, să se substituie imaginii despre artistă pe care-o aveam. Cam asta e cheia unui biopic reuşit (la fel şi, în cazul de faţă, intercalarea inspirată a cântecelor pe parcursul acţiunii, care te face să treci prin toată cariera muzicală a artistei).

Dalida m-a fascinat întotdeauna, dincolo de muzica ei extraordinară şi nemuritoare, şi pentru că este unul dintre „cei care-au ales noaptea“, sinucigându-se în noaptea dintre 2 şi 3 mai 1987 printr-o supradoză de barbiturice. A făcut asta, spre deosebire de alţii, atunci când încă era în plină glorie, cu înregistrări şi concerte abundente, lăsând doar celebrul bilet pe care stătea scris „La vie m’est insupportable... Pardonnez-moi“. Filmul lui Azuelos (fiica unei actriţe şi cântăreţe franceze foarte îndrăgite, Marie Laforêt, se află la al şaselea lungmetraj, dar n-a strălucit până acum) şi Alviti aruncă o oarecare lumină asupra gestului aparent inexplicabil al artistei. Cert este că, dincolo de calităţile vocale şi interpretative care dau valoare muzicii sale, tragica sa moarte, ieşirea din viaţă conştientă (când încă era în plină glorie, să nu uităm lungile agonii, închise într-un apartament, ale unor Callas, Garbo sau Dietrich), n-a făcut decât să-i crească steaua, la (deja) 30 de ani de-atunci, ducând-o la „o imagine iconică de divă tragică“ (ca şi iubitului său, Luigi Tenco, pentru a închide cercul).

Info

Dalida (Franţa, 2016)
Regia: Lisa Azuelos
Cu: Sveva Alviti, Riccardo Scamarcio, Vincent Perez

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Aleksei Batalov – omul care nu credea în lacrimi


image
Aleksei Batalov

Pe 14 iunie 2017 s-a stins din viaţă, la Moscova, Aleksei Batalov (foto dreapta), unul dintre cei mai mari actori de cinema nu numai sovietici sau ruşi, ci din toate timpurile, neuitat interpret în filme-capodoperă precum „Zboară cocorii“ (1957) (foto sus) sau „Moscova nu crede în lacrimi“ (1980). Avea uimitoarea vârstă de 88 de ani, nu mai apăruse deloc pe marele ecran de zece ani, şi poate acesta este un motiv pentru care ştirea a trecut neobservată, multă lume nu mai ştia că se află în viaţă sau uitase de existenţa lui. Rămân, însă, rolurile sale extrem de puternice, greu de uitat. Cum Batalov, ca mulţi alţi actori, a semnat şi ca regizor (şi încă trei filme, ecranizări după clasici ca Gogol sau Dostoievski), ne dă posibilitatea să-l omagiem aici, la această despărţire, doar de om, nu şi de arta sa nemuritoare.

Din familie de artişti

Aleksei Vladimirovici Batalov s-a născut pe 20 noiembrie 1928, în localitatea rusă Vladimir, apropiată de Moscova (unele surse dau chiar Moscova ca loc de naştere), unde bunica sa era doctorul general al spitalului din oraş, în familia unui faimos actor de teatru rus, Vladimir Batalov. Tatăl său, ca şi mama sa, Nina Olşevskaia, erau ambii actori la Teatrul de Artă din Moscova (MHAT), coînfiinţat în 1898 de Konstantin Stanislavski şi Vladimir Nemirovici-Dancenko, regizori cu care şi lucrau – teatru al cărei trupe Aleksei îi va fi, la rândul său, membru până în 1957 –, iar unchiul său, Nikolai Batalov, era un apreciat actor de film. Cu o astfel de tradiţie, plus prietenia familiei şi a micului Aleksei cu scriitori precum Anna Ahmatova (care stătea în camera sa la desele sale vizite prin Moscova), Bulgakov, Zoşcenko, Pasternak, nu-i de mirare că acesta a ajuns, la rândul său, artist.

După întoarcerea din evacuarea în Tatarstan, în 1945, Batalov îşi face debutul în film, într-un rol nesemnificativ, iar în 1950 absolvă şcoala de actorie a MHAT, înfiinţată de Nemirovici-Dancenko. După întoarcerea din armată, unde-a făcut tot teatru, devine celebru cu rolul din „Marea familie“ (1954), film regizat de Iosif Heifiţ, pentru care primeşte premiul de interpretare la Cannes, în 1955, alături de întreaga distribuţie. Adevărata consacrare, însă, o obţine cu rolul din filmul „Zboară cocorii“ (1957), Palme d’Or la Cannes, în 1958, pentru regizorul Mihail Kalatozov. Printre cele mai importante roluri ale sale se află cele din „Doamna cu căţelul“ (1960, după Cehov, regia Iosif Heifiţ), „Nouă zile dintr-un an“ (1961, regia Mihail Romm), „Fuga“ (1970, după Bulgakov) şi „Moscova nu crede în lacrimi“ (1980), un alt mare succes, Premiul Oscar pentru film străin în 1981. Ca regizor, a realizat trei ecranizări, destul de apreciate: „Mantaua“ (foto dreapta) (1960, după Gogol, cu Rolan Bîkov), „Trei grăsani“ (1966, după Iuri Oleşa) şi „Jucătorul“ (1973, după Dostoievski, cu Nikolai Burliaev).

Top 3 filme importante

1. Mantaua (URSS, 1959)
2. Jucătorul (URSS-Cehoslovacia, 1974)
3. Trei grăsani (URSS, 1966)

Aleksei Batalov
Aleksei Batalov
Aleksei Batalov

Aleksei Batalov şi Tatiana Samoilova (1934-2014), cuplul magic din „Zboară cocorii“ (1957)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite