Mediatizarea lui Cezar Ouatu a condus la o suprasaturaţie a publicului

Cezar Ouatu şi Angela Gheorghiu

În decembrie 2012, comentând concertul oferit, la Ateneu, de ansamblul Camerata Regalăƒ, sub bagheta lui Jin Wang, afirmam că „punctul de atracţie a fost contratenorul Cezar Florin Ouatu, apreciat în străƒinăƒtate mai ales pentru înregistrăƒrile sale pe CD.”

„Ariile de Händel, Bach sau Vivaldi, alese din repertoriul îndrăgit de publicul larg, au pus în valoare agilitatea deosebită a solistului în secvenţele de coloratură, pentru mulţi spectaculoasă, dar şi maniera excesiv «ingolată”» de cânt sau (ne)rezolvarea registrului grav, chiar dezagreabil. Muzical, aparent foarte sigur pe sine, Florin Ouatu a cucerit ovaţiile publicului numeros, încântat să descopere, poate abia acum, o asemenea voce specială, de mare efect şi să reasculte cu plăcere pagini accesibile din operele Alcina, Rinaldo, Serse, Orlando Furioso, dar şi mai puţin ştiute pe la noi, precum Flavio sau Partenope, alături de o arie dintr-o cântată de Bach.”

Câteva luni mai târziu, de această dată la Sala Radio, l-am reascultat pe mult mediatizatul solist, într-un repertoriu asemănător, remarcând din nou carenţele sale tehnice, subliniînd, în 1 mai 2013, şi faptul că prezentarea pentru acel concert îl recomandă, „cel puţin surprinzăƒtor, ca fiind €™reprezentantul nostru la Eurovision care va cânta Händel”

Cărui segment de public se adresează o asemenea reclamă?! Oricum, nu era nicio descoperire, pentru că îl ascultasem (şi eu şi alţii) într-un alt concert, pe acel podium, în urmă cu vreo şase ani şi, ca şi atunci, am apreciat agilitatea coloraturii, acutele de efect, constatând, încă o dată, că este un banal bariton (pe mediu) care în pasaj şi acut cântă „cu voce de cap“, aşa încât diferenţa este enormă şi jenantă, iar platitudinea interpretativă dezarmantă!

Dacă unora poate să le placă „aspectul său viril“ (după cum el însuşi a declarat într-o emisiune televizată), este o cu totul altă discuţie. Iar cei care clamează că l-au descoperit recent ca pe un fenomen, „uită“ că are deja discuri în Italia, că de vreo zece ani este cunoscut în lumea celor atraşi de asemenea tip de sonoritate sau de muzica preclasică, unde şi-a găsit demult o „breşă“. Am avut însă prilejul să ascult, prin lume, contratenori veritabili – şi erau excepţionali!

Şi a revenit în platoul de televiziune, din nou alături de soprana Angela Gheorghiu, încercând să cânte împreună „Barcarola” din opera „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach. Maniera în care gesticula şi modul „discret” în care cânta contratenorul trădând nesiguranţa şi faptul că partitura nu-i era deloc… convenabilă. Şi mai ciudat a fost, însă, „acompaniamentul” său pianistic la aria de Händel interpretată de ilustra soprană, un „teritoriu” în care Ouatu ar fi fost de aşteptat să exceleze, dar spre surprinderea milioanelor de telespectatori, partitura pianistică nu avea nicio legatura cu scriitura originală, rezumându-se la „ritornele” tip cafe-concert.

Cât despre „citirea” stimei de pe telefonul mobil sau despre întreruperea bruscă a cântului, motivând că „s-a terminat bateria”, deşi realitatea era cu totul alta. După show-ul mediatic generat de prezenţa sa la Eurovision, invitarea în asemenea emisiuni, apoi în concertul tenorului Andrea Bocelli care, la Bucureşti, a cântat împreună cu aceeaşi Angela Gheorghiu care…l-a inclus şi pe…acelaşi Cezar Ouatu, rezultatul este o suprasaturaţie a publicului şi, sub aspect strict profesional, un efect invers dorinţelor unora şi altora, pentru că oricine observă deficienţele serioase la care m-am referit anterior.

Brusca sa „celebritate” determinată de o conjunctură favorabilă, de care beneficiază din plin, cel puţin la noi, naşte totuşi nedumerirea celor care ştiu că, de mulţi ani, are o anume activitate prin străinătate, dar nu a reuşit să se afirme cu adevărat, asemeni altor confraţi celebri. Cu siguranţă, „întrebarea” este… cu răspuns inclus…