La Glyndebourne, Laura Tătulescu a „furat” toate elogiile

Cândva, într-o producţie studenţească, descopeream cu încântare o tânără frumoasă, cu glas superb, „încărcat” şi expresiv, trăind ardent sentimentele cuprinse în aria din Rusalka de Dvorak – a fost prima mea întâlnire cu soprana Laura Tătulescu, „simţind”, încă de atunci, că se va afirma curând într-o carieră importantă.

Din fericire, „premoniţia” s-a confirmat imediat după absolvirea Universităţii de Muzică din Bucureşti, când printr-o conjunctură favorabilă a evoluat într-un recital la Viena şi a fost fost probabil prima solistă din România angajată la celebra Staatsoper, după începerea stagiunii, atrăgând imediat atenţia comentatorilor, distribuită în roluri tot mai generoase, devenind, rând pe rând Tebaldo, Bastienne, Musetta, Despina, Sophie, Marzelline, Pamina  sau Susanna.

Având privilegiul să cânte alături de „monştri sacri” ai liricii mondiale, sub baghete vestite, a „furat” de la fiecare câte ceva, acumulând şi câştigând enorm în calitate, în maniera de a interpreta un rol, de a transmite publicului întreaga gamă de stări şi gânduri proprii fiecărui personaj, deopotrivă vocal şi scenic. Pasul următor a fost invitarea sa la Los Angeles, în noua producţie cu Gianni Schicchi de Puccini, prin care faimosul Woody Allen marca debutul ca regizor de operă, presa americană scriind elogios doar despre interpretul principal (renumitul Thomas Allen) şi… despre Laura Tătulescu (cuplu care a apărut şi pe coperta unei renumite reviste de specialitate), aşa cum s-a petrecut şi în Italia, la Spoletto, unde acel spectacol a fost prezentat în cadrul tradiţionalului festival. Apoi a devenit solistă a unei la fel de vestite Opere – cea din München -, unde a adăugat în repertoriu numeroase roluri, diverse şi ofertante – Adina, Gretel, Zerlina, Karolka, Echo -, reluând totodată creaţiile de succes în special în partituri mozartiene, aplaudată deopotrivă în rolul principal dintr-o premieră mondială (Make No Noise de Srnka), dar şi în concerte sau recitaluri, fie în Germania sau în Japonia (cu Filarmonica vieneză), fie la Rudolphinum - Praga (cu Filarmonica), la Concertgebouw – Amsterdam (cu ansamblul Operei vieneze) sau la Budapesta, precum şi în producţii de anvergură la Londra (în premiera britanică a operei Castor şi Polux de Rameau) sau la Edinbourgh.

Unul dintre roluri - Susanna - a rămas, cu siguranţă, un adevărat „port bonheur”, abordat, la începutul anului, în semi-spectacolul dirijat de renumitul Ivan Fischer la Budapesta, iar apoi la Glyndebourne, unde se află din luna mai, pregătind şi apoi susţinând cu brio toate cele 17 reprezentaţii cu opera Nunta lui Figaro (8 iunie-2 august) într-o regie modernă, cu parteneri tineri şi (evident) excelenţi, sub bagheta lui Jeremie Rhorer, iar în fosă, legendara London Philharmonic Orchestra! Şi, în fiecare seară, un public numeros şi entuziast a fost cucerit şi de charisma şi de farmecul jocului său de scenă, stârnind adesea amuzamentul prin „poante” sau mimică, răsplătită cu o explozie de aplauze „la faţă de cortină”. Bineînţeles, şi cu cronici numeroase şi… din nou elogioase; pentru că, spre exemplu, în 9 iunie, Melanie Eskenazi afirma că „distribuţia este excepţional de omogenă şi, în multe privinţe, împlinind ceea ce ar trebui să fie un ansamblu într-o operă de Mozart… aşa cum îl visăm. (…) Toţi cântă cu o graţie realmente mozartiană. (…) Şi ar fi surprinzător dacă Susanna Laurei Tătulescu (…) nu va deveni prototip binecunoscut pe orice scenă de operă de prim rang.”

În aceeaşi zi, Stephen Walsh sublinia faptul că „sâmbătă am avut un foarte bun exemplu despre cum poate fi validată o concepţie teatrală greşită printr-o abordare convingătoare scenic şi excelentă muzical. (…) Duetul din grădină – Figaro şi deghizata Susanna – a avut credibilitate şi precizie, superb redat de Adam Plachetka şi Laura Tătulescu, în ciuda absurdităţii situaţiilor. (…) Desigur, nimic din toate acestea nu ar fi «spart gheaţa» fără cântul şi jocul de calitatea binecunoscută la Glyndebourne. Distribuţia, total nouă, (…) este bogată în talente proaspete. (…) Laura Tătulescu este uluitoare, spirituală, cu o voce agilă şi capabilă să  se reverse cu căldură la momentul potrivit, aria Deh vieni fiind,  chiar prin pasiunea ei – specifică lui Mozart – (…) întreţinută de mânie şi revoltă.”

Amintind că Festivalul de la Glyndebourne a fost inaugurat, în 1934, cu aceeaşi operă mozartiană, Laura Battle sublinia, în „Financial Times” din 10 iulie, că „distribuţia beneficiază de câteva talente minunate. (…) Adam Plachetka şi Laura Tătulescu sunt excelent aleşi în Figaro şi Susanna, cu siguranţă tehnică şi joc îndrăzneţ - cu o asemenea interpretare potrivită, glorioasele arii sunt reale momente de vârf ale serii.” O altă cronică prezenta soliştii, remarcând faptul că „Laura Tătulescu este cea care «fură» seara cu a sa spirituală Susanna, plină de energie atât în cânt, cât şi în prezenţa scenică.” Dar Susan King a revenit în sală pentru a urmări reprezentaţia din 10 iulie, concluzionând, a doua zi, în „Sussex Express”, că „Laura Tătulescu a fost o formidabil de spirituală Susanna – bătând din picior, ţipând, dând palme şi înfuriindu-se -, (…) o senzaţională voce limpede şi puternică de soprană, care se înalţă dulce peste ţesătura orchestrală. (…) Personajele sunt umane chiar şi când greşesc, într-o viziune foarte modernă. Este un reper de neratat al întregului Festival de la Glyndebourne şi pot spune că, dacă reuşiţi să prindeţi fie şi un bilet de ultim moment, este producţia pe care trebuie să o alegeţi!”       

Ultimele spectacole vor fi în 20-26-28-31 iulie-2 august, apoi, fără o clipă de răgaz (cum stă bine oricărei artiste de cotă, permanent solicitată prin lume), Laura Tătulescu va redeveni Susanna, dar în versiunea propusă de Ivan Fischer,  prezentată de această dată la Lincoln Center - New York şi la Konzerthaus - Berlin, de asemenea într-o distribuţie tânără şi fastuoasă, ceea ce, pentru solista noastră, este, încă de la începutul carierei… ceva normal. Pentru că puţini au şansa de a face primii paşi pe scenă direct în teatre de legendă, în compania unor nume de referinţă – dar şi mai puţini sunt cei care… confirmă!

În treacăt fie spus, a fost Susanna, în 2008, la Opera Naţională Bucureşti, dar.. recomandată în acea echipă internaţională de către Staatsoper Viena, apoi ca invitată la Opera din Timişoara, în 2001 şi… atât. Adevărul este că, la ora actuală, în condiţiile în care aproape tot ce exista în repertoriul curent al ONB a fost clasat (încă nu… casat) din varii motive, chiar dacă, printr-o minune, ar fi solicitată, nici nu ar avea în ce să evolueze.

Aşa încât, melomanii noştri care vor dori să o asculte „pe viu”, trebuie să se pregătească să plece la München (unde va adăuga, în noua stagiune, roluri de prim plan), la Dresda – unde anul viitor va cânta, sub bagheta reputatului Christian Tielemann, în Arabela de Strauss, alături de superba Renée Fleeming –, la Florenţa, în cadrul vestitului Festivalul „Maggio musicale” sau la Santa Fé, unde va fi, pentru prima oară, Norina. Şi, cu certitudine, se va bucura de superlative cel puţin la nivelul celor de la Glyndebourne, aşa cum s-a (ne-a) obişnuit încă de la prima apariţie în concertul studenţilor, în recitalul „norocos” şi apoi pe scene la care mulţi doar visează. Pare firesc, nu-i aşa?