Jurnal de director (3)

Ciprian Mureşan, The Invisible Clerk, Art Basel, 2013

Am observat că atunci când are să-mi comunice lucruri importante Mihai mă invită la o bere, cafea etc. După întâlnirea de dimineaţă din Messeplatz, merg cu Mihai şi Cipri la una din cafenelele ce funcţionează ad-hoc în pavilioanele de la Art Basel.

M. a îmbrăcat o cămaşă albă peste blugi şi ţine de guler, peste umăr, un sacou închis la culoare, o formulă vestimentară pe care am remarcat-o prima dată tot aici, acu patru ani, când l-am întîlnit pe Robert Wilson, doar că regizorul poartă mereu Levi's, semnul său de apartenenţă la imperiul american, care a cucerit lumea nu numai cu „marines” dar şi cu nădragii indigo, unisex. Cipri e tot într-o uniformă, genul tricou cu hanorac de bumbac negru deasupra, un fel al unei întregi generaţii de a se situa în zona low-profile, aşa cum zice chiar C. Eu am crezut că azi va fi vernisajul şi am venit tot în ceva care, ca la Wilson, împacă ţinuta office, cămaşă-sacou, cu lejeritatea şi „jemonfişismul ” jeans-ilor. Mihai şi C. cer cafea, mie, mi-e gura uscată, şi vreau doar un Perrier. Simt că au o veste mare şi aştept să-şi dea drumul. Întîi aflu că deşi azi e vernisajul VIP, primul preview a fost ieri, când colecţionarul S. a cumpărat întreaga instalaţie cu sculpturile din ipsos, făcute după originalele de la muzeu. Bineînţeles că aş vrea să ştiu cu ce sumă, dar mă abţin, să nu dea nasol. Vestea şi mai bună, dată la urmă, este că dl. S. vrea să doneze achiziţia muzeului din Cluj. „Se închide, astfel, circuitul” declară Mihai, cu acea intonaţie ce-l evocă pe Tom Sawyer când îşi prezintă deducţiile detectiviste în faţa unui Huck mut de admiraţie. Hm, îmi place şi mie ideea, dar mă refer, ca să intru într-un altfel de joc, la complicaţiile birocratice pe care această operaţiune le-ar presupune. Ca şi Tom, care-l tratează zeflemitor pe Huck cel sceptic, M. alungă cu mîna prezumţia mea naivă.

Tot la o cafea cu Mihai şi Cipri, de data asta la Corso, vizavi de intrarea în biserica Sf. Mihail din Cluj, a început proiectul expoziţiei ce-a căpătat apoi numele „Greutăţi inerte”, devenită aici, la Basel, „The Invisible Clerk”. Mihai m-a abordat de parcă aş fi ţinut într-o mînă tremurândă o grenadă cu piedica trasă. Sînt convins că a crezut că voi refuza să-l las pe Cipri să-şi aproprieze - cum se zice de-o vreme - vreo treizeci de sculpturi, de toate felurile, din depozitul muzeului. Mie mi-a plăcut ideea şi mai mult mi-a plăcut această „intrare” a avangardiştilor de azi, în ceea ce era odată ţinta furiei avangardelor istorice, muzeul, pe care, cel puţin simbolic, îl vor scutura de praful inevitabil şi-l vor plasa în zona lor de vizibilitate, ce a devenit mondială. Azi, la Basel, mă simt bine, părtaş la această mică „lovitură de muzeu”, prima, cred, la noi, în care un director de muzeu a deschis patrimoniul, polemic, către arta contemporană. Jocul era subtil; la prima vedere puteai crede că sculpturile istorice serveau doar prin greutatea lor, fără altă semnificaţie, scopului declarat, de a presa/îndrepta nişte gravuri umede, puse acolo imediat după imprimare, între planşete de lemn. De fapt, frumuseţea ideii, ce ţine de „geniul” lui Cipri, aplaudat peste tot unde a expus, e că gravurile lui erau ascunse, iar ceea ce putea fi un rezumat al sculpturii de la noi, „modelele” printre care sculptorii noştrii au crescut, erau la vedere, pe socluri de două degete, la antipodul sculpturii cocoţate, departe de privitor. O instalaţie care m-a emoţionat prin felul în care aceste obiecte, „arestate” în depozit, ce păreau acolo mute şi chinuite, străine unele de altele, zâmbeau acum şi cîntau împreună.

Am ajuns la Basel tot datorită lui Mihai care m-a sunat acum două săptămâni să-mi spună că ar vrea să vin şi eu la vernisaj, unde proiectul e prezentat în secţiunea Feature.  Luate atît de tîrziu, şi mai ales pentru Basel, în sezonul tîrgului de artă, biletele de avion ating preţuri de marché-noir. Cu buget de bugetar nu-mi permit prea mult, şi aşa contabila cîrîie la orice cheltuială care iese din rutină. Găsesc la un preţ acceptabil un bilet prin Turkish dar pe traseul Bucureşti-Istanbul-Basel. Deşi va dura vreo 8 ore, drumul mă atrage datorită escalei de vreo 4 ore în fosta capitală a Bizanţului pe care am văzut-o doar în filme şi fotografii.

Ajung deci pe aeroportul ce poartă numele celui care a făcut dintr-un imperiu decadent o republică. E zona de tranzit, întunecoasă, cu tavanul jos, populată de multe personaje cu burqua, unele întinse desculţe pe băncile reci de metal. De altfel, deşi e iunie, vremea e de tipul celei care i-a făcut pe strămoşi să lase proverbul care zice că vara trebuie să-ţi iei cu tine suman. Mă zgribulesc o vreme şi apoi iau la măsurat, cu valiza după mine, spaţiul cît sala sporturilor de acasă, pentru că mi-e teamă să plec în oraş din cauza manifestaţiilor recente din piaţa Taksim, care, şi acum e ocupată. Spre unul din capete văd escalatoare care duc la un etaj pe care nu-l bănuiam. Urc şi mă minunez: o sală de aşteptare luminoasă, înaltă, cu fotolii capitonate, o temperatură cu zece grade mai mare şi toate accesoriile din aeroporturile cele mai confortabile se găsesc şi aici. Mai mult, de aici, am perspectiva dimensiunii grandioase a ţării care te face să simţi că lucrurile sînt la o scală pe măsura imperiului de odată. Văd decolările continue, spre toate destinaţiile lumii, ale avioanelor de la Turkish Airlines şi nesfîrşitul şarpe galben al taxiurilor care preiau, lent, pasagerii de la Arrivals.

Înainte de îmbarcare, rămîn cu o imagine ce poate fi un simbol al Turciei de azi: pe un covor rulant, de cel puţin o sută de metri, sunt duşi pînă la capăt, şi apoi se întorc, doar o pereche de tineri: el, în jeanşi şi tricou, ţine de mînă o tînără din care se văd doar ochii, palmele şi gleznele, ce se termină într-o pereche de Nike de ultima modă. Avionul e însă plin de persoane cu look european, elegante, volubile, care par a se cunoaşte unii cu alţii, genul plecaţi la team-building. Mi-am dat seama apoi că am călătorit cu mulţi dintre colecţionarii de artă turci, pe care i-am revăzut apoi la Art Basel. Personaje rasate, bărbaţi şi femei frumoase, între două vîrste, unele probabil cu lifting-uri reuşite şi implanturi dentare, ce rîd cu toată gura, în care toţi dinţii sînt la locul lor, impecabili. Imediat după decolare începe un du-te vino al cărucioarelor cu băuturi de bar, concomitent cu insinuarea tot mai accentuată a  unui miros de bucătărie turcească. Masa nu întîrzie, e copioasă, stewarzii sunt insistent de amabili, ca într-un suk din Marrakesh, şi înţeleg acum sensul reclamelor de la Euronews pentru Turkish Airlines.

După aterizare, mă aşez în rînd fără să bănuiesc ce va urma. La ghişeul de control, de după geamul armat, mi se spune prin difuzor să stau deoparte. Mă trag doi paşi, dar ofiţerul se ridică şi-mi indică ferm cu degetul colţul aflat la vreo trei metri. Trec rapid toţi colegii de zbor cu paşaport turcesc iar eu, cetăţean UE, mă simt priponit. Apar doi agenţi în cunoscuta uniformă antitero neagră, pe care atîrnă cablurile staţiei radio, vestele antiglonţ, pistoalele pe coapsă, spray-uri şi cătuşe. Mă încadrează şi-mi cer să-i urmez. Deşi mi-am ras barba patriarhală pe care am purtat-o un sfert de veac, o simt mai stufoasă ca oricînd şi cauză a incidentului în derulare. Vin de la Istanbul, cu paşaport românesc proaspăt schimbat, cu noua mutră, avînd în antecedente însă, ca singură vină prezumtivă, o imensă barbă de imam. Intrăm într-un birou de la parter şi aşteptăm. Întreb care e cauza reţinerii. Tăcere. Vine şi şeful care mă lămureşte că e o problemă cu paşaportul dar mă întreabă care e motivul călătoriei. Îi spun. La ce hotel din Basel locuiţi? îi spun că locuiesc la Rheinfelden, o localitate la 20 de minute în Germania. Îmi cere rezervarea. Îi spun că rezervarea e online, că nu mai e nevoie de hîrtii pentru asta. Mormăie ceva şi-mi înapoiază paşaportul, have a nice day... Un agent mă însoţeşte, dau să urmez indicatoarele exit, dar omul în negru îmi indică altă cale, unde mă trezesc în faţa unui scaner cu raze X, de genul celor în care intră bagajele la îmbarcare, doar că aici se iese din aeroport. Imi pun valiza pe banda care o scoate fără probleme din cutia care vede tot. În Elveţia asta care l-a arestat de curînd pe Polanski şi unde fojgăie, aşa cum ne-a arătat un documentar pe Arte, tot felul de afaceri, am trăit la prima vizită ceva similar, la punctul de frontieră dinspre Austria, undeva într-o pădurice de munte. Grănicerul m-a întreabat pe deasupra geamului coborît profesia. Am ezitat să-i spun: şef de secţie, muzeograf, grafician, hotărîndu-mă pentru ceva scurt, care poate fi înţeles de oricine: artist. Artist? a insistat imberbul soldat cu sprîncene blonde şi faţa personajelor lui Cranach. Artist, am răspuns, sigur de impresia bună. Omul a strîns arma la piept şi mi-a cerut să ies din maşină cu toate bagajele, pe care a trebuit să le car în mica gheretă din lemn, dintre brazi. A urmat o percheziţie din care nu au scăpat nici cutiile de medicamente şi cremele Oanei. Probabil voia o stea în plus pe umăr şi ştia că artiştii nu pot trăi fără droguri. M-am uitat şi i-am văzut pe chip aceeaşi expresie ca a grănicerului austriac, cam de aceeaşi vîrstă, care a răsturnat pe jos întreg conţinutul poşetei, singurul bagaj al unei tinere aflată în trenul Budapesta-Viena. În ciuda aerului de arian, omul e un ignorant, un mitocan a cărui autoritate i-o dă puşca; găseşte busola, pe care o port mereu în maşină, şi mă întreabă ce e.

Update:

La întoarcere, pe peronul gării Badischer Bahnhof din Basel, văd doi poliţişti de frontieră. Urcă şi ei în trenul care merge la gara SBB, internaţională, un parcurs de cîteva minute. Îi văd de la distanţă, prin vagoanele tip metrou, cum cercetează pasagerii doar din priviri. În dreptul meu se opresc şi mă întreabă unde merg, îmi cer actele. Chiar semăn cu Osama?