INTERVIU FOTO Dan Perjovschi, la o expoziţie cu „magneţi în sandwich“: „Una e arta contemporană, alta e folclorul fetelor de la Căpâlna“

Artistul plastic, Dan Perjovschi, expune în această lună la „Sandwich Gallery”, un spaţiu inedit de expunere a artei, prilej cu care i-am luat un interviu în care l-am întrebat despre activitatea sa, despre expoziţia curentă, precum şi despre arta contemporană românească şi instituţiile care o reprezintă.

Dan Perjovschi şi-a conturat imaginea în ultimii ani sub semnul luptei alături de societatea civilă. Societatea civilă se află sub egida artei lui Perjovschi. Artistul, în vârstă de 56 de ani, desenează pe pereţii galeriilor şi spaţiilor din întreaga lume, dar şi pe peretele virtual al Facebook-ului.

Săptămâna trecută a avut loc deschiderea noii expoziţii a lui Dan Perjovschi, „World Attractions“, pentru care artistul a colaborat cu mai bine de 100 de instituţii şi persoane din întreaga lume. Expoziţia va rămâne deschisă până pe 24 iunie. Artistul a vorbit despre cum a ajuns să ne ofere desenele cu care ne-a obişnuit, despre specificul artei sale, despre scena de artă contemporană din România şi instituţiile care ar trebui s-o reprezinte. „World Attractions” este vernisată într-un loc cu totul diferit faţă de galeriile cu care ne-am obişnuit: o galerie aflată la marginea Bucureştilor, într-o zonă industrială (Combinatul Fondului Plastic), între două garaje de tablă, în spatele Casei Scânteii. Un spaţiu în care cei mai mulţi consideră că se ajunge greu, Sandwich Gallery este, ca spaţiu în sine, materializarea unei caracteristici a artei contemporane: o provocare pentru spectatorul dornic de artă. Ca o festă metaforică, exponatele expoziţiei lui Perjovschi vin ca o surpriză, dar nu sunt lipsite de o naraţiune proprie. Magneţi de frigider cu poveste.

„Adevărul“: Cum aţi ajuns să organizaţi această expoziţie şi de ce aţi ales galeria „Sandwich”?

Dan Perjovschi: Galeria este o iniţiativă, e un proiect al unor artişti tineri. A pornit pe ideea critică că nu există destule spaţii de expoziţie în Bucureşti, că nu există spaţii care să sprijine tinerii artişti sau artişti care nu fac o artă comercială. Ăsta e atelierul lor. Deci locul a dictat cumva: „Hai să facem ceva aici!”. Ei au creat spaţiul ăsta şi au zis „Hai, e o galerie, o galerie între două garaje“. Galerie. Ce înseamnă o galerie? Ce înseamnă un display? Un loc unde vin idei. Şi ei au început, au făcut nişte proiecte foarte ambiţioase, şi a ajuns un fel de spaţiu alternativ foarte hot. Am venit, am vizitat locul ăsta şi m-am gândit că lumea se aşteaptă ca eu să desenez, că eu desenez. Şi atunci eu am zis, „uite, asta e o ocazie să nu mai desenez (râde), să fac altceva”. Am văzut că e vorba e metal, m-am gândit că poate că merge ceva cu un magnet. Pe urmă mi-a venit ideea asta, de fapt ceea ce am şi făcut: am scris la toţi curatorii, la toate instituţiile, cu care eu am colaborat în ultimii 20 de ani.

Cum v-aţi gândit la titlul de „Sandwich”?

E un fel de retrospectivă cumva, că sunt majoritatea muzeelor de artă, galeriilor, artiştilor sau curatorilor cu care eu deja am făcut expoziţii în lume. Şi ideea a fost „ia să aducem noi toată lumea în Sandwich”. Şi-atunci, am zis „puteţi să-mi trimiteţi unul de expoziţie sau unul turistic, sau ce vreţi voi”. Mi-au trimis din fiecare... . Cred că mi-a fost frică că nu ajung destui, dar între timp s-au strâns şi mai vin. Acum am dat sfară-n ţară că, până când se termină expoziţia, pe 24 iunie, mai scriu şi mai primim.

 „Şi ideea e aşa, e o metaforă, ăsta e cel mai necunoscut loc din Bucureşti, iar acum, marile muzee din Europa au trimis aici ceva, deci ştiu adresa. Iar poştaşul zicea: „V-am mai adus un sandwich” (râde). A început chiar şi el să intre cumva în jocul ăsta. ” 

Lumea se aşteaptă să vadă desene, ajunge aici şi găseşte alte lucruri, fiecare începe să-şi imagineze lucruri, fiecare îşi face propriul lui discurs. Cumva e şi o călătorie în lumea artelor.

Aţi studiat pictura la facultate, dar nu v-a plăcut. Ce anume v-a ţinut la distanţă de pictură?

A trebuit să fac studii de artă, cum am putut, în vremea comunistă, şi am făcut pictură. Dar nu a fost niciodată prima mea prioritate. A fost grafica, numai că nu erau locuri la grafică.  Şi eu, după ce am terminat facultatea, nici n-am mai visat. De fapt, asta a devenit o galerie de pictură acum… Eu am fost de multă vreme, din capul locului, un pic mai experimental. N-am făcut niciodată o artă clasică, iar când am decis să merg pe desen sau pe grafică, am făcut-o pentru că e mult mai rapid. Pictura trebuie să se usuce, ştii? Implică o anumită logică. Niciodată nu am avut cumva timpul ăsta. Şi pe urmă, când a venit şi revoluţia, timpul parcă s-a comprimat…

Cum aţi ajuns la desenele de astăzi?

Mie îmi plăcea grafica. Imediat după revoluţie, au apărut primele ziare. Era o nebunie, toată lumea citea ca nebunul, iar în galerii, la arte, era o mare plictiseală.  Nu era nimic interesant, în schimb, la ziare…Atunci, m-am asociat. Am ajuns să public desene alb-negru în ziar şi, ilustrând un text, textul fiind politic se legau. Asta a fost tare de tot…

Spuneaţi într-un interviu că „faceţi lucruri efemere cu markere permanente“, nu simţiţi totuşi că pierdeţi ceva din cauză că arta pe care o faceţi e temporară?

Păi, nu. Nu, pentru că asta e practica mea. Deci ele există când sunt şi eu. Dar există o parte, să zicem, documetară a lor, în carnete de notiţe. Există, deci, o parte care se fixează. Poate nu spectacolul desenelor, spectacolul se duce, dar ideile rămân.  Dar cine e veşnic? Keops e veşnic. Praful se alege de toate sculpturile.  Deci eu documentez ceea ce fac, după cum spuneam, dar nu exhaustiv. Pentru că partea mea de documentaţie sunt carnetele unde lucrez desenele, un fel de mici ateliere care sunt în buzunar. Îmi iau ideile din ziare, mă uit pe site-uri de politică, de social şi politic. La mine sunt nişte straturi, sunt nişte desene care, după un timp, nici eu nu mai ştiu de ce le-am făcut, că s-a dus tot contextul.  Şi sunt lucruri care-s mai profunde, şi care rămân şi care se potrivesc în ani.

Se întâmplă totuşi să nu puteţi desena sau scrie ceva când izbucneşte un eveniment major pe scena politică? Are Dan Perjovschi blocajul scriitorului, al artistului?

Da, mi se întâmplă să nu fiu pe fază.  Deci, eu ,în general, comentez tot ce se întâmplă… dacă nu sunt neapărat într-un proiect în momentul ăla, nu neapărat desenez despre subiectul x sau y. Dar ele se repetă. Sunt repetitive.  Adică sunt nişte teme foarte mari, de exemplu de un an jumate, doi, problema migraţiei e permanentă. Şi atunci, eu am referinţe pe acest subiect tot timpul.  Sau în fine, Europa, ieşirea Marii Britanii …Rusia, aceste lucruri  vor rămâne. Sunt nişte linii pe care în permanenţă le vezi.

Dacă ar fi existat o instituţie capabilă să vă plătească deplasările la expoziţii, în străinătate, aţi fi renunţat la tactica simplă, practică, cum o numeaţi, de a desena cu marker-ul pe pereţii diferitelor spaţii?

Şi din cauza lipsei am ajuns la tactica asta, dar nu doar. Eu când am pornit în cariera mea, nu erau instituţii. Dar problema e că dacă muţi artă dintr-un loc în altul, costă.  Şi eu am trecut prin nişte idioţi la vamă…şi-am zis că nu mai pot. Dar nu numai de-ai noştri, să nu crezi asta. Şi eu nu mai rezistam psihic la poveştile astea, aşa că am zis nu.

„Deci eu nu am banii şi nu am instituţiile în spate să mă promoveze la nivelul la care ar trebui, iar atunci, trebuie să mă descurc singur. Şi descurcatul singur asta înseamnă: eu şi marker-ul meu. Nu mai am vize, nu mai am de plătit asigurări, transport, lăzi, deci bugetel mele s-au micşorat.”

Eu am devenit foarte mobil, deci pot fi chemat mâine oriunde în lumea asta şi mă duc. Şi asta e o practică care déjà a prins foarte mult.  Eu după ce mi-am făcut un nume, a apărut ICR.  E invers, cum se spune. Eu am deschis uşile muzeelor pentru ICR. Deci nu m-a dus nicăeri, că n-avea relaţiile, eu le  aveam.Şi acum nu mai am cumva nevoie, să spunem. Deşi, ca orice artist din ţara lui, e bine să ai instituţiile tale care să te promoveze, să te sprijine, să intre în parteneriat cu tine. Aşa cum organizatorul român de expoziţii invită întotdeauna artişti din nordul Europei pentru că vin gata plătiţi. E simplu. Sunt şi buni, că nu-i inviţi numai că sunt gata plătiţi. Deci eu am avut, am o relaţie foarte complicată cu ICR-ul după ce şi-a dat demisia Patapievici. Eu nu lucrez cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană pentru că l-a dus Năstase în Palatul Parlamentului. Deci eu, în secţia statului român, nu prea lucrez…Decât cu teatrul naţional din Sibiu , când facem festivalul, şi cu ăştia de la Centrul Naţional al Dansului.

Într-un alt interviu, descriaţi scena de artă din România ca fiind dezamăgitoare.

Cred că mă refeream mai ales la asta instituţională. Deşi între timp, să zicem în ultimii ani, cred că s-a mai schimbat câte ceva. La noi raportul e aşa: galeriile de artă care vând au devenit foarte active, foarte mobile, ele sunt într-o competiţie internaţională, s-au rafinat şi sunt foarte  profesioniste, o parte dintre ele. Instituţiile de stat n-au mai făcut faţă. Ele trebuie să se reformeze.

Are Dan Perjovschi vreo frică, vreo teamă cu privire la evoluţia scenei de artă din România?

Nu, scena merge înainte prin poziţiile ei. Să ştii că sunt artişti români tineri, de vârstă medie sau, cum e Geta Brătescu, la 90 de ani, care au expus în toată lumea, în momentul de faţă cu lucrări cumpărate de mari muzee din lume. Şi dacă te uiţi individual, pe poziţii, e un mare succes, dar ăsta  nu e  rodul unei politici de stat. Una e arta contemporană, alta fetele de la Căpâlna. Două lucruri foarte mişto, dar ele nu se pot intersecta. Una este târgul de mărfuri şi alta este un institut de artă contemporană.

„Nu, nu am o temere. Sunt în relaţii foarte bune cu foarte mulţi artişti foarte interesanţi, din ţara asta. Dar să ştii că sunt interesanţi şi cei din Jakarta şi cei din Wuhan, în China. Peste tot în lumea asta sunt artişti foarte interesanţi. Acum, unii dintre ei o să reuşească, alţii nu. Acum depinde de fiecare ţară, ăsta e ca un rezervor de talente, iar dacă ei nu sunt în stare…”

Ce părere aveţi despre noul logo al capitalei şi de toată discuţia care s-a iscat în jurul alegerii lui?

Aia, din păcate, arată nivelul la care suntem. Nu e de vină doamna Firea, juriul ei a fost din academicieni şi doctori la Universitatea de Arte. Am răspuns la întrebare?

Societatea civilă, temă centrală  în expoziţiile sale

Dan Perjovschi s-a născut pe 29 octombrie 1961, Sibiu.

A absolvit studiile Academiei de Artă „George Enescu”, din Iaşi.

Dan Perjovschi este unul dintre personajele-cheie în momentele de cumpănă în care societatea civilă se frământă, iar lucrările sale devin puncte virtuale de vărsare a frustrărilor, grijilor, speranţelor şi ideilor internauţilor.

Lucrările sale de artă reprezintă o combinaţie între arta brută, graffiti, desene şi desene animate şi se află temporar pe pereţii muzeelor sau ai altor spaţii contemporane din lume.

În 2001 obţine premiul Henkel pentru desen contemporan, în 2009 devine cetăţean de onoare al oraşului Sibiu.

Are ,de asemenea, un important rol ca lider de opinie: este ilustrator şi autor de articole pentru Revista „22“ din Bucureşti.

În ultimii 20 de ani a avut sute de expoziţii în toată lumea, unele dintre ele au ajuns în Statele Unite ale Americii, Germania, Coreea de Sud, Portugalia, Ungaria, Marea Britanie.