„Grand Prix”, din nou la Bucureşti

În condiţiile în care nimeni nu ştie ce se petrece la Opera Naţională Bucureşti, unde scena a fost cârpită recent pentru (cel puţin) a patra oară, dar găurile au rămas, iar ştăngile din „pod” au tot căzut peste solişti, unii având chiar şi semne pe faţă „ca amintire”, unii au dorit cu încăpăţânare să se organizeze ediţia a III-a Concursului

denumit în româno-franceză Internaţional de canto „Grand Prix de l'Opera“, programat între 19-22 august.

Poate şi pentru că pe site-ul ONB stă la loc de cinste scrisoarea prin care se precizează că a fost acreditat de către Federaţia Mondială a Concursurilor Internaţionale de Muzică de la Geneva (FMCIM), aspect, desigur, lăudabil. Mai ales că, preluând din experienţa şi „stilul” altor creatori de competiţii similare, organizatorii au anunţat că anul acesta s-au înscris „peste 150 de concurenţi din 49 de ţări”, deşi, spre exemplu, din tabelul celor calificaţi în etapa II rezultă clar că mulţi au venit din Germania, Italia, Austria sau Anglia şi Elveţia, dar sunt notate şi ţările lor de origine - Turcia, Korea, Slovenia, Croaţia -, aşa încât se ajunge lejer la cele 49 de „locaţii” menţionate oficial. Pe de altă parte, se specifică faptul că premiile sunt în valoare totală de 15.000 euro, că premii speciale vor fi acordate de către Ambasadele Italiei, Germaniei şi Rusiei acreditate la Bucureşti, dar şi că laureaţii vor beneficia de colaborări cu „instituţii de cultură din ţară şi din străinătate”, printre membri juriului regăsindu-se directori artistici de la Nisa, Tbilisi, Essen sau Opera flamandă, revenind şi de această dată directorul Studioului Operei din Zurich, lor alăturându-li-se redactorul-şef al revistei „Opera Magazine” din Marea Britanie (cucerit probabil de articolul publicat în „Opera” după premiera cu Falstaff, în care citim că „un purcel verde uriaş pârţâie confetti peste o mulţime colorată de oameni îmbrăcaţi ridicol”), un vestit manager italian de multă vreme pensionat şi un singur reprezentant din România, deopotrivă din partea ONB. Nici urmă de impresari sau de directori importanţi din mari teatre ale lumii...

Aflăm că în etapa finală au acces tineri cu vârste între 21-33 de ani din Olanda, Anglia/Rusia, Italia/Korea, Franţa/Polonia, Georgia, Germania/Turcia şi un român... din România (s-a înscris şi unul din... Germania). Astfel, am ascultat 3 soprane, un contra-tenor, o mezzosoprană, doi baritoni, un tenor şi un bas (bariton), prea puţini având date cu adevărat interesante. Acompaniaţi de orchestra ONB, sub bagheta dirijorului Adrian Morar, soliştii au abordat câte două arii alese de juriu din repertoriul propus, dar nimeni nu a înţeles de ce era nevoie de o pauză (lungă) între prima evoluţie a celor 9 finalişti şi cea de a doua, concertul prelungindu-se nefiresc, mulţi spectatori preferând să plece chiar după prima parte. Un alt aspect cel puţin ciudat şi oricum inexplicabil a fost nerespectarea ordinii apariţiei lor pe scenă conform programului de sală, ba chiar şi inversarea ariilor notate, aşa încât publicul a fost nevoit să ghicească cine şi ce cântă. Pentru a nu complica şi mai mult starea de năuceală creată, voi comenta totuşi în ordinea iniţială, remarcând cu deosebire calitatea vocală şi pregătirea sopranei olandeze Deirdre Angenent, un timbru amplu, generos, excelent condus în special în aria din Walkiria, având ştiinţa cântului wagnerian, regăsindu-se mai greu în aria din Cavalleria rusticana, rezolvată însă cu dramatism şi destulă expresivitate. Dacă soprana Galina Averina din Anglia/Rusia a parcurs anost şi fără relief aria din Soţia ţarului, în schimb a reuşit să atragă atenţia în aria din Manon, interpretată cu fineţe şi subliniere a sensurilor şi trăirilor eroinei, cu o remarcabilă pronunţie în limba franceză. O altă soprană - Kim Eunhee din Italia/Korea - a etalat o voce „mare” dar banală, cu o intonaţie adesea... discutabilă şi o manieră destul de lineară ca expresie în Forţa destinului, mai nuanţată însă în Cidul. De obicei, un contra-tenor atrage atenţia, dar Jakub-Jozef Orlinski din Polonia a fost doar agreabil şi îngrijit în aria din Tamerlano, pentru ca scriitura din Giustino să-l depăşească total, în special în coloratura bogată şi foarte dificilă. Din Franţa/Polonia a venit mezzosoprana Agata Schmidt, destul de... soprană în aria din Cavalerul rozelor, cântată cu stil şi o frază generoasă, aducând apoi, în aria din Favorita, culoarea timbrală cerută şi implicarea emoţională, deşi cu mici incertitudini în acut. Baritonul georgian Lasha Sesitashvili a surprins şi prin vestimentaţia lejeră, cu mâneci scurte şi vestă, dar şi prin glasul deosebit de frumos, amplu şi bine condus atât în aria din Nunta lui Figaro - demonstrând supleţe, cunoaştere stilistică şi capacitatea de a spune recitativul aşa cum trebuie -, cât şi în aria din Don Carlo, realizată cu generozitate şi anvergură, din păcate cu mici „surprize” în acut. Polonezul Mikolaj Trabka, bariton cu voce de... tenor, a adus, în cavatina din Bărbierul din Sevilla, multă mobilitate şi expresivitate vocal-scenică, siguranţă şi dezinvoltură, dar în Evgheni Oneghin a fost insuficient, chiar dacă a avut linia şi sensibilitatea cerută de partitură. Un moment care, dacă nu ar fi fost la limita penibilului, ar fi fost amuzant, a generat tenorul Ibrahim Yeşilay din Germania/Turcia, abordând pretenţioasa arie din Fiica regimentului cu un glas plăcut dar cu o pronunţie (în franceză) dezastruoasă şi cu acute parcă „pişcate”, totuşi mai normal în aria din Rigoletto (actul IV), „închizând” acuta finală stângaci şi... urât. În fine, bas-baritonul român Iustinian Zetea (de la ONB) a rezolvat bine aria din Freischutz, cu o voce robustă, consistentă, cu incisivitate şi redare adecvată a expresiei, având rigoare şi prestanţă în Ernani, depăşit totuşi în secvenţa alertă, destul de „expediată”. Orchestra s-a străduit să se adapteze tempo-ului sau problemelor diverse apărute la fiecare dintre solişti, dar au fost şi decalaje şi „bâlbe” şi ratări şi pasaje de-a dreptul jenante (în Vivaldi, viorile au bătut „recordul”...).

După o pauză nesfârşită, în care s-a deliberat, la ora 22,30 Mihai Cosma, în calitate de membru al juriului şi consilier la ONB, a invitat colegii din juriu să ofere premiile, anunţând şi faptul că s-a creat ad-hoc un Premiu al publicului (fără să se fi votat în sală, doar după aprecierea... intensităţii aplauzelor) care i-a revenit, culmea, tenorului turc, toţi finaliştii primind „câte ceva”, pentru că baritonului polonez i s-a acordat Premiul juriului, cele două premii oferite de ONB au fost „repartizate” contra-tenorului şi baritonului georgian - care cred că merita mai mult -, iar cel al Operei din Essen sopranei olandeze; au fost recompensaţi şi cei apreciaţi pentru cântul în germană - bas-baritonul român -, rusă - acordat sopranei... din Rusia! - sau italiană - soprana coreană care studiază şi locuieşte în Peninsulă -, prin premii oferite de Ambasadele din Germania, Rusia, Italia, „uitându-se”, cel puţin surprinzător, ariile în limba franceză, pentru care ar fi meritat din plin răsplătite două soliste. Premiul III a revenit, la fel de ciudat, contra-tenorului Orlinski, Premiul II mezzosopranei A. Schmidt, iar Premiul I sopranei D. Angenent, cu adevărat remarcabilă (şi) prin comparaţie cu ceilalţi finalişti. Culmea absurdului, concursul se numeşte Grand Prix dar... nu există un Mare Premiu!...

S-a oferit şi un Premiu pentru cel mai bun pianist acompaniator unui tânăr polonez, iar tenorul George Vârban, deşi nu a intrat în ultima etapă de concurs, a obţinut Premiul Radio România Cultural, constând într-o sesiune de înregistrări speciale, ceea ce înseamnă foarte mult pentru un tânăr care... chiar merită.

S-a acordat şi Operei o diplomă, s-a încercat să se dea o notă de eveniment concertului final, care s-a încheiat la ora 23, când sala rămăsese aproape goală, fără  a mai vorbi despre surprizele extrem de neplăcute „ofeite” spectatorilor care, anunţaţi că intrarea este liberă, au dorit să se aşeze fie la parter, fie în loji, dar... au constatat că cel puţin 5 rânduri nu erau accesibile în preajma juriului, apoi că mulţi aveau invitaţii „cu loc”, deci a fost o adevărată aventură să găsească unde să stea.

Trecând peste toate acestea, se poate spune că a avut loc ediţia III a competiţiei, că spectatorii au aplaudat entuziast şi pe cei care nu meritau, ba chiar şi între strofele unei arii, că am ascultat doi tineri de real interes, dar faţă de avalanşa de participanţi anunţaţi (preselecţia s-a făcut pe baza unor înregistrări), aşteptările erau mult mai mari. Şi mulţi dintre cei care nu au asistat la primele etape s-au întrebat cum au fost oare cei care nu s-au calificat, dacă finaliştii s-au ridicat prea puţin la nivelul unei competiţii ce se doreşte importantă. Poate data viitoare...

Oricum, câştigătoarele primelor două ediţii nu au apărut în spectacolele ONB sau pe alte scene de pe la noi, premiile oferite de teatrul-organizator nefiind astfel onorate din motive ştiute probabil de către... unii, aşa încât rămâne să vedem dacă vor fi programaţi în viitor (şi) cei premiaţi acum, deşi peste stagiunea care ar trebui să înceapă curând planează un mister absolut. Până una-alta, s-au anunţat două reprezentaţii cu Oedip de Enescu (notate în „desfăşurătorul” Festivalului „Enescu” la „alte manifestări”, afişul ONB menţionând însă că se derulează „în cadrul” Festivalului, o „nuanţă” prin care teatrul se vrea inclus efectiv în seria manifestărilor, ceea ce nu concordă cu realitatea). Cum şi dacă se va monta decorul în condiţiile existente, o să constatăm în 18 şi 20 septembrie, dar mă întreb câţi dintre melomani vor renunţa la concertul superbei orchestre din Liverpool sau la reîntâlnirea cu vestita Concertgebouw pentru a asista la spectacole?