„Flautul fermecat” - o adaptare pentru copii

Cine trece pe podul Grant către Crângaşi nu se poate să nu observe, pe dreapta, firma OPERA COMICĂ. Iar în aceste zile, pe exteriorul turnului scenei, postere mari anunţă noua premieră cu opera „Flautul fermecat” de Mozart, montată de acest unic teatru muzical din ţară destinat exclusiv copiilor.

Deja aşezământul cultural bucureştean este binecunoscut, reputaţia sa fiind construită, consolidată, imediat după lansarea din 1998 şi, în continuare, după instituţionalizarea din 2003 sub egida Primăriei municipiului. Din toate colţurile Capitalei vin copii în Calea Giuleşti şi se bucură. Se bucură pentru întâlnirile cu marea muzică, pentru şansa educaţională care li se oferă, pentru atmosfera în care se desfăşoară spectacolele, pentru primirea caldă pe care le-o rezervă teatrul.

Se ştie, durata unei întâlniri cu opera în Giuleşti nu depăşeşte o oră, în aşa fel încât gradul de percepţie şi asimilare al copiilor să fie maxim. O practică internaţională. Este o provocare pe care şi-o asumă, de fiecare dată, în primul rând dirijorul – ca autor al reducţiilor operate în partituri,  dar şi regizorul, ca autor al unor mizanscene coerente şi antrenante. Aşa a fost şi acum, spiritul complex al unui opus precum „Flautul fermecat” a fost menţinut în bună măsură, graţie profesionalismului excelentului muzician care este şeful de orchestră Ciprian Teodoraşcu şi unui specialist în montări vii şi incitante, nu în ultimul rând destinate copiilor, cunoscutul Cristian Mihăilescu.

Dacă în marele foyer, la intrare, ne întâmpină atmosfera apăsătoare a imperiului Reginei Nopţii, la ieşire, în acelaşi spaţiu, ne găsim în plină lumină solară, lumina Marelui Preot victorios Sarastro. Este un parcurs pe care copiii îl sesizează, îi înţeleg simbolul, odată ce au urmărit spectacolul.

Atmosfera din sală este cuceritoare. Zumzetul copiilor se amplifică în exclamaţii subţiri, în crescendo, la primul, al doilea, al treilea gong. Nu mai vorbesc de stingerea luminii. Entuziasmul exploziv este general. Poate că educatorii, însoţitorii, ar trebui să-l domolească odată ce primele acorduri ale uverturii se fac auzite, în aşa fel încât sonurile mozartiene să se reverse în voie. Liniştea se aşterne odată cu ridicarea cortinei şi copiii sorb totul cu nesaţ.

În scenă, derularea întâmplărilor este continuă, fără respiro,  inteligibilitatea tramei – în condiţiunile variantei prescurtate – fără reproş. O susţin mişcarea şi expresivitatea cântăreţilor, balerinilor, figuranţilor, totul inspirat de bagheta regizorală a lui Cristian Mihăilescu.

Rolului Tamino, tenorul Andrei Lazăr i-a adus vocea sa cu fastă timbralitate, cultura frazei şi a accentelor, sonoritatea pătrunzătoare. Alături de el au evoluat tenorul Valentin Racoveanu (Monostatos foarte bun şi... peltic imaginat – oare de ce?), apoi - cu glas profund - experimentatul bas Ştefan Schuller (Sarastro), dar şi tineri cu voci frumoase, aflaţi pe diverse trepte ale perfecţionării, soprana Elena Dincă (Pamina bondoacă, delicioasă), soprana bulgară Plamena Anghelova (Regina Nopţii ale cărei supra-acute au stârnit aplauze la scenă deschisă), baritonul chinez Fang Shuang (dezinvolt şi simpatic cât trebuie, într-un personaj, Papageno, care la premiera mondială absolută din 1791 a fost interpretat chiar de libretistul Emanuel Schikaneder), soprana Ioana Bitere (agilă Papagena). Nu le uit pe interpretele celor trei Doamne însoţitoare ale Reginei Nopţii (Georgiana Simonov, Ana Maria Hangu, Cosmina Stancu), ale celor trei Copii pe... trotinete (Lucia Racoveanu, Ana Maria Băcanu, Alina Puşcaş). Toate glasurile au fost atent selectate şi când rostirea prozei (Regina Nopţii, Pamina) va deveni mai convingătoare, se va putea vorbi despre comuniunea deplină muzică-text.

Scenografa Viorica Petrovici, un nume referenţial în teatru, film şi operă, a conceput decoruri schematice şi... economice, bine susţinute de proiecţii (minunată scena uciderii dragonului), dar şi-a arătat măiestria îndeosebi în desenul costumelor, cu precădere al lui Papageno şi al Papagenei. Beţie de culoare într-o diversitate armonios conjugată, care s-a reprodus şi la hăinuţele celor zece pici jucăuşi („Papagenuţii”, îi numeşte programul de sală), „copiii” celor doi, zece bibelouri inventate de mintea ascuţită a regizorului. De altfel, Cristian Mihăilescu nu s-a dezminţit – finalurile montărilor sale sunt renumite prin debordanta frenezie – şi a adus un antren general pe scenă, amplificat de plimbarea dansantă a eroilor prin sală, într-o însufleţire totală a asistenţei care, în mod cert, a rămas cu amintirile unei dimineţi de neuitat.

Printre artizanii spectacolului trebuie notaţi şi coregraful Cătălin Caracaş, Andreea Koch – colaboratoare la scenografie, Jacqueline Bratu – coregrafa grupului de copii. Şi, bineînţeles, Ansamblul „Serioso” (şase membri), care a acompaniat atunci când înregistrările pe bandă magnetică nu au fost folosite. După cum trebuie obligatoriu menţionat şi programul de sală, cu ţinută elegantă şi conţinut instructiv.

„Flautul fermecat” la Opera Comică pentru Copii şi-a atins scopul educaţional. Cei mici nu trebuie să-l rateze.