Filmul ca dezbatere

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cineastul bulgar Stefan Komandarev dovedeşte că, dincolo de naraţiunile incorporate în el, un film poate servi şi ca un pretext pentru o dezbatere despre starea naţiunii.

Komandarev, care s-a impus în 2008 cu al doilea lungmetraj al său, „Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ” („The World is Big and Salvation Lurks around the Corner” / „Svetat e golyam i spasenie debne otvsyakade”), distribuit şi în România, a mai scris şi regizat ulterior două lungmetraje de cinema, activând în paralel şi ca producător (cu firma sa, Argo Film, a coprodus „Câini”, debutul lui Bogdan Mirică). Noul său film, „Direcţii” („Directions” / „Posoki”), o coproducţie bulgaro-germano-macedoneană, a avut premiera mondială la Cannes, în cadrul secţiunii competiţionale „Un Certain Regard”, şi este prezentat în premieră regională în cadrul competiţiei principale a ediţiei a 23-a a Festivalului de la Sarajevo.

Filmul începe spectaculos (mai ales că regizorul, împreună cu directorul de imagine Vesselin Hristov, optează hotărât pentru planuri-secvenţă), cu o crimă şi o încercare de sinucidere în pregeneric. Un mic întreprinzător, îngropat în datorii, încearcă să obţină un nou credit, pentru a scăpa de taximetrie şi pentru a-şi putea redeschide afacerea. Însă funcţionarul bancar care-i administrează contul îi cere o sumă dublă decât cea solicitată iniţial pentru aprobarea creditului: taximetristul se plânsese de extorsiune, iar membrii comisiei de etică decidente în cazul său îşi cer acum şi ei partea lor din şpagă. Lucrurile, potrivit şantajistului, sunt cât se poate de clare: întreaga societate e putredă, bancherii corupţi şi alţii ca ei fac legile, iar salvarea, pentru oamenii simpli, se ascunde atât de bine, încât aceştia pot să-şi ia adio de la ea. Atunci când funcţionarul bancar merge şi mai departe, ameninţându-l pe el şi ameninţându-i fiica minoră, taximetristul vede negru în faţa ochilor, scoate un pistol din torpedo (unde, se pare, mai toţi taximetriştii din Sofia ţin arme de foc, pentru a fi pregătiţi în orice situaţie) şi îl împuşcă de mai multe ori pe şantajist, apoi, înspăimântat de crima comisă, îşi pune singur pistolul la tâmplă şi trage.

Acest caz, discutat savant de către sociologi şi ageamiu de către tot felul de ascultători ai unei emisiuni de la un post de radio pe care-l auzim din când în când în maşinile taximetriştilor de pe ecran, îi serveşte regizorului-coscenarist ca punct de plecare pentru un film ce funcţionează nu doar ca un colaj de poveşti, portrete şi destine, ci şi ca o dezbatere – sau ca o provocare la dezbatere – despre Bulgaria de azi (la fel cum, cu foarte mici adaptări, un film similar produs la noi ar putea stimula o dezbatere despre România de azi).

Marea majoritate a secvenţelor sunt filmate în maşini, personajele omniprezente în toate naraţiunile tragicomice sunt taximetrişti (trei revin în construcţia dramaturgică, alţi doi rămân cu o singură apariţie, pentru că poveştile lor se încheie), iar evenimentele se desfăşoară pe parcursul a 24 de ore, pe străzile şi în cartierele din capitala Bulgariei, ceea ce ne duce automat cu gândul la filme precum „Noapte pe Pământ” („Night on Earth”, 1991) de Jim Jarmusch, „Zece” („Ten” / „Dah”, 2002) de Abbas Kiarostami sau „Taxi” (2015) de Jafar Panahi.

Spectatorul ideal al filmului lui Komandarev ar trebui să intre în joc, să accepte convenţiile şi coincidenţele (în aceeaşi noapte, un taximetrist, profesor de educaţie fizică în timpul zilei, flirtează cu o pasageră, apoi salvează – cum o mai făcuse şi cu alţii – un sinucigaş, profesor de filosofie; o taximetristă, fostă studentă strălucită la Istorie, după ce a condus la spital un medic care urmează să facă un ultim transplant de inimă înainte de a părăsi Bulgaria pentru Germania, îl ia în maşină pe omul care i-a distrus viaţa, în ultimii ani de comunism, şi are astfel şansa de a se răzbuna după aproape trei decenii; un alt taximetrist, preot ziua, îl are drept pasager pe beneficiarul transplantului amintit anterior etc.), la fel cum ar trebui să tolereze caracterul vădit demonstrativ al întregului eşafodaj (iar aici nu e vorba doar despre Bulgaria, ci despre firea umană în general, cu, de pildă, plăcerea de a-i umili pe semenii consideraţi inferiori), pentru a se bucura de inteligenţa scenariului sau de performanţele actoriceşti şi, la modul ideal, pentru a intra în dezbaterea propusă de realizatori.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite