Festivalul Serile Filmului Românesc, prilej de discuţie şi introspecţie. Amintiri şi noi descoperiri, la Iaşi
0
Festivalul Serile Filmului Românesc de la Iaşi propune o abordare personală a peliculelor româneşti. Mai mulţi tineri, şi nu numai, ne împărtaşesc amintirile lor cu filmul românesc, descoperit prin festivalul ieşean. Festivalul va avea loc între 4 şi 8 mai.
Filmele dintre generaţii: declaraţii de dragoste pentru filmul românesc din toate timpurile
Poveşti cu filme româneşti, despre filmele generaţiilor noastre
Odată cu începerea lunii mai, Iaşul are un prilej de a sărbători: Festivalul Serile Filmului Românesc. Voluntarii din cadrul festivalului iau pulsul ieşenilor în ceea ce priveşte preferinţele şi relaţia cu filmul românesc. Andreea Popovici, voluntară în cadrul echipei de PR şi Comunicare a festivalului, a adunat poveşti dintre ani, poveşti de la părinţi şi bunici, poveşti de la colegi şi apropiaţi. Toate despre filmul românesc. În acest an, în perioada 4-8 mai, cu îndrăzneala de a face o intruziune în monotonia oraşului, SFR (aşa cum ne place să-l numim) invită ieşenii să-şi îndrepte, din nou, atenţia asupra adevăratelor lucruri care definesc cultura română: producţiile cinematografice naţionale. De actualitate sau nu, filmele prezentate în cadrul festivalului tind să trezească amintiri, opinii şi atitudini care reamintesc bazele pe care s-au format valorile spirituale şi materiale ale ţării cu care ne mândrim sau de care ne vom aminti să adoptăm un sentiment de apartenenţă. În calitate de voluntar în cadrul festivalului, m-am familiarizat cu intenţia şi atmosfera deja evocate. Afişele numeroase care au împânzit oraşul îmi reamintesc cauza pe care o susţin şi pentru care am încercat să port dialoguri cu cei care fac parte din publicul căreia i se adresează. Indiferent de vârstă sau ocupaţie, punctele de vedere exprimate au ajuns la un punct comun: avem nevoie de filmul românesc. Menţionez că acestea sunt doar câteva opinii referitoare la producţiile cinematografice româneşti. În felul acesta, am putut urmări filmele care au marcat personalitatea fiecăruia şi modul în care le-au perceput. Rămâne la latitudinea voastră să completaţi şirul gândurilor publicului prin propria apreciere. Iar dacă nu aveţi una sau dacă vă număraţi printre cei care nu şi-o pot forma încă, proiecţiile din cadrul Serile Filmului Românesc vă aşteaptă să faceţi cunoştinţă cu filmele cele mai reprezentative ale cinematografiei naţionale.
Filmele copiilor, filmele părinţilor, filmele bunicilor: filme româneşti
De la fiu sau fiică, la părinţi şi bunici, am aici se concentrează esenţa unor generaţii, pentru a vă prezenta impactul cinematografiei româneşti, despre care puteţi citi în continuare. Ideea realizării unui dialog între generaţii a venit în ideea promovării valorii filmului românesc şi a felului în care acesta a marcat generaţii de-a rândul.
Nu urmăresc prea multe filme româneşti, dar există unul care mi-a captat atenţia, şi anume Filantropica. L-am văzut pentru prima oară de Revelion, împreună cu doi prieteni. La început, nu am fost sigură că îmi va plăcea, dar, după insistenţele prietenilor care mai văzuseră filmul, am decis să îi dau o şansă şi nu am fost dezamăgită. Acest film a reuşit să mă atragă prin umorul lui şi prin situaţiile cu care simţi că ai foarte multe în comun, deşi filmul este relativ vechi. Recomand acest film cu multă plăcere tuturor cinefililor. (Adina POGOR, 17 ani)
În perioada tinereţii mele, nu aveam prea multe variante... Ce-mi amintesc e că abia aşteptam să avem parte de câte o jumătate de oră de Toate pânzele sus, care se difuza în fiecare dimineaţă de duminică la TV, în perioada bună a copilăriei. Mai târziu, în anii de liceu, bineînţeles- seria Liceenii sau Declaraţie de dragoste. Acestea sunt filmele care mi-au marcat cumva copilăria şi adolescenţa, împreună cu cele în care juca ‹‹titanul filmului românesc››, Florin Piersic (în special, Margelatul), însă prea puţin difuzate. Se făceau filme bune, însă nu aveam acces la ele atât de uşor. (Mihaela BERLEA, 45 de ani, mama Adinei POGOR)
„Aştept Serile Filmului Românesc ca pe o adevărată sărbătoare”
Filmul românesc inspiră, încurajează şi produce de multe ori mirare, mai ales printre noile generaţii. Unele producţii nu îmbătrânesc niciodată, nu se demodează, iar asta o dovedeşte o altă mărturisire de cinfilă tânără: Filmele româneşti rămân nemuritoare. Da, aşa cum aţi citit, producţiile româneşti, din punctul meu de vedere, nu îşi pierd din valoare odată cu trecerea timpului. Poate acum, citind aceste rânduri, vă întrebaţi cum mai poate cineva care trăieşte în secolul vitezei şi care se poate ajuta de un simplu search pe Google pentru a pune pe „wishlist” cele mai noi filme americane să spună aşa ceva? Ei bine, eu mă pot mândri cu faptul că nu fac parte din această categorie. Nu zic că nu am văzut niciodată o producţie turnată la Hollywood (ce-i drept, ar fi imposibil) deoarece pe piaţa românească sunt numai filme americane, cu premiere sincron. Adică tot ce se găseşte pe piaţa de peste ocean, tot ce se produce aici, se poate vedea şi la noi, la cinematografele din Iaşi şi din ţară. Nu mai vorbesc de televiziuni, pline de filme cu aceeaşi marcă difuzate non-stop. Nici în plin stalinism filmele ruseşti nu se bucurau de o asemenea răspândire şi comercializare, pentru simplul motiv că nu exista libertate şi, implicit, atâtea centre comerciale şi televiziuni.
Totodată, un lucru îngrijorător este faptul că ceea ce prezintă aceste filme te pune pe gânduri deoarece realitatea şi ficţiunea prezentate nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în România. Atât timp cât ţara noastră nu va evolua economic, social, cultural şi politic, nu există şansa unui dialog real între filmul american şi spectatorul român. Altfel, într-o Românie distrusă, nu văd ce puncte comune pot exista între realitatea românească şi cea reală sau fictivă din filme precum Inception, The Dark Knight, Spider-Man şi multe, multe alte. Aşadar, prefer să rămân la cinematografia românească a cărei filme au încântat generaţii întregi de telespectatori, care continuă să revadă cu aceeaşi plăcere şi în prezent multe dintre aceste producţii.
Aici vorbim în special despre filmele de comedie fabricate înainte de 1989, care au avut un potenţial ridicat şi datorită prestaţiei excelente a unor actori renumiţi (Toma Caragiu, Amza Pelea, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Gheorghe Dinică, Tamara Buciuceanu, Ion Caramitru). Ţin neapărat să le recomand tinerilor să urmărească filmele Nea Marin miliardar cu al său praz, Cuibul de viespi, Coana Chiriţa sau seriile Liceenii. Negreşit, sunt mai educative decât 99,9% din filmele şi emisiunile existente în prezent prin cinematografe sau la televizor. Nu pot să închei decât într-o notă optimistă, spunându-vă că cinematografia românească mai are o şansă. Ce-i drept, nu cred că se va naşte prea curând un al doilea Dem Rădulescu, însă văd din ce în ce mai mulţi tineri preocupaţi de tot ceea ce e frumos şi plăcut. Datorită lor şi altora interesaţi să aducă un stop de culoare acesteia, putem schimba lumea! (Patricia ÎNSURĂŢELU, 16 ani)
„Noul Val din cinematografia românească”
Noul Val din cinematografia românească a avut şi continuă să aibă un impact major asupra vieţii mele. Filmele unor regizori ca Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu au reprezentat introducerea mea în filmul european şi în filmul de artă. Mă fascinează subtilitatea lor, minimalismul, sensibilitatea psihologică şi preocupare pentru realităţile sociale, politice din plan local, lucru care m-a influenţat să îmi doresc să rămân în ţară şi după terminarea liceului. Aceste filme m-au ajutat să înţeleg şi să-mi pun întrebări despre contextul cultural în care trăiesc, dar şi despre natura filmului ca artă şi pretenţiile realismului.
Desigur, nu pot spune că a fost chiar dragoste la prima vedere. Nu ştiu care ar fi în prezent relaţia mea cu filmele Noului Cinema Românesc sau chiar cum ar arăta planurile mele de viitor dacă n-aş fi citit cartea lui Andrei Gorzo Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul, de la André Bazin la Cristi Puiu. Desigur, sunt şi filme româneşti vechi la care ţin foarte mult, precum Nunta de piatră (1973, Micea Veroiu/Dan Piţa), La moara cu noroc (1955, Victor Iliu), Vânătoarea de vulpi (1980, Mircea Daneliuc) şi, bineînţeles, Reconstituirea (1968, Lucian Pintilie). Regret că posibilităţile de a urmări aceste filme într-un cinema sunt atât de limitate, cel puţin în Iaşi. Filmele româneşti se dau la cinema-ul din mall extrem de rar, iar la Cinema Victoria şi Republica care sunt, practic, nişte ruine, nu eşti primit decât dacă mai aduci vreo şase oameni cu tine. Aşa că, mai ai o şansă de a vedea un film românesc abia apărut dacă se organizează o proiecţie specială la tine în oraş. E o chestie de noroc, şi e păcat să fie aşa. Aştept Serile Filmului Românesc ca pe o adevărată sărbătoare. (Theodora-Lucia CHICOŞ, 18 ani)
Filme pline de haz
Acum cinci ani, nu aş a fi acordat nicio şansă filmelor româneşti, comparându-le mereu cu cele din afară şi crezând că sunt plictisitoare, de aceea nu vizionasem nici măcar unul de la cap la coadă. Dar această opinie s-a schimbat în vara anului 2012, când am văzut o adaptare mai veche a Punguţei cu doi bani şi Povestea porcului. Filmele au fost pline de haz şi, chiar dacă nu respectau întocmai povestea, mi-au deschis ochii asupra calităţii filmelor româneşti. Adevărata valoare a filmelor nu e dată de efecte vizuale extrem de performante sau de intrigi inedite, ci de abilitatea de transmite un mesaj incriptat cu grijă în povestea urmărită, abilitate de care regizorii şi scenariştii români dau dovadă şi în zilele noastre. Adaugând la acestea dedicaţie, creativitate şi, poate, un pic de monotonie (aşa cum ar numi-o alţii), regizorii şi scenariştii au creat şi îmbunătăţi reţeta succesului pentru a obţine, aşa cum le consider eu, poveşti realiste şi savuroase. (Andreea Iulia IFRIM, 17 ani)
Unul dintre filmele româneşti care pot spune că m-a impresionat a fost Liceenii. L-am vizionat pentru prima oară pe la vârsta de nouă ani, când am văzut lucrurile total diferit de cum le văd acum. L-am revăzut în urmă cu un an, împreună cu mama mea. A fost interesant să fac o comparaţie între adolescenţa trăită de părinţii mei şi cea pe care o trăiesc eu astăzi. Consider că este un film reuşit, care va fi mereu de actualitate, indiferent de progresul tehnologic. (Teodora CARP, 17 ani)
Am vizionat filmul Pădureanca pentru prima oară când eram în liceu. Mi s-a părut dur; o ecranizare care transpunea realitatea aşa cum e ea, cu bune si rele. Revăzându-l peste câţiva ani, la maturitate, am putut să văd de fapt adevăratul mesaj transmis de regizor. Realitatea satului românesc, cu greutăţile vieţii de la ţară te fac să devii nostalgic, să rememorezi amintiri din vremea bunicilor tăi. Un film cu mesaj profund, realizat riguros, accentul punându-se pe detalii, captând astfel publicul ţintă, făcându-l să-şi dorească să revadă acest film. (Monica Mihaela CARP, 41 de ani, mama Teodorei CARP)
Îmi place umorul de calitate, ador comediile, filmele bune în special. Seria Brigada diverse mi-a încântat adolescenţa, dezvoltându-mi simţul umorului. Umorul românesc al acelor vremuri, actorii celebri care interpretau roluri memorabile (în special, cei din B.D.) mi-au format caracterul. Aceste episoade le-aş revedea oricând cu mare plăcere şi pentru naturaleţea interpretării actorilor acelor vremuri. (Cezar CARP, 47 de ani, tatăl Teodorei CARP)
„Mergeam foarte des la cinema, de trei-patru ori pe săptămână”
În ultimii ani, au apărut foarte multe documente, cărţi, filme despre ceea ce s-a numit Genocidul Roşu. Poate cel mai significant dizident al lumii, Alexandr Soljeniţîn, amintea, într-o scriere, că experienţa Gulagului sovietic a însemnat pentru el o purificare spirituală, experienţă ce a avut rolul de a-i metamorfoza sufletul. Filmul, al cărui titlu e reprezentat de o afirmaţie a lui Soljeniţîn (Binecuvântată fii, închisoare!), pune în scenă periplul unei intelectuale, Nicoleta Grosu, membră a Partidului Ţărănesc, scos în ilegalitate, membrii partidului fiind arestaţi. Nicoleta ajunge şi ea la Securitate, este închisă, după un an ajunge la Închisoarea pentru femei Mislea (unde a fost angajat Vişinescu), iar apoi ajunge să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Trece printr-o multitudine de stări antagonice, într-un final, experienţa concentraţionară găsindu-şi finalitatea lăuntrică, aceea de a metamorfoza spiritual Nicoletei, care se va refugia în Franţa, în perioada anilor '60, unde îşi va scrie memoriile, devenite pretext pentru realizarea filmului în 2002. Experienţa filmului m-a marcat, fiind extreme de bine realizat, accent pe detalii, ce fac din film o excelentă felie de realitate. O altă experienţă pe care am avut-o cu filmul românesc s-a petrecut într-o seară de prin 2005, aveam vreo şapte ani şi vedeam filmul Moartea Domnului Lăzărescu la TV. Bineînţeles, nu pot zice că a avut un impact. Ba mai mult, era plictisitor, doar un moş bolnav, plimbat prin spitale. Ce e aşa de nou? Mama mea, fiind cadru sanitar, vorbea cu enfază despre film. Deveneam curios. Hotărâsem să-l văd. Trecuseră deja 9 ani de la realizarea sa. Dar, totuşi, un film cu ecou. Greu de exprimat ce impact a avut asupra mea. O felie de realitate. Totul părea descins, bucată cu bucată, frântură cu frântură, din contingent. Din gesturi, îmbrăcăminte, limbaj, atitudini, totul părea bizar de verosimil. Filmul are la bază un caz real, ce s-a petrecut prin 2000, în Dolj. Un bolnav plimbat cu ambulanţa prin unităţile sanitare, de parcă salvarea devenise dric. Nu mai transporta bolnav, rănit, muribund. Căra un mort. Domnul Lăzărescu tinde să devină himeră în imaginarul colectiv al românilor. Filmul şi-a atins scopul, acela pe care şi-l propune orice iese din instrumental de lucru al artistului: de a trezi ecou, glas, opera devenind stereotipică, întrând în mentalul populaţiei consumatoare de artă, dar nu numai. Bătrânul Lăzărescu mi-a inspirit multă milă, dar şi indignare. Din păcate, mulţi domni Lăzărescu trec în anonimat, fără să le ştim poveştile, poate mai înfiorătoare ca cea prezentată pe ecran. Filmul este un clişeu al sistemului sanitar din România, o radiografie a societăţii româneşti, bulversată, ameţită, parcă drogată. Recomand filmul tuturor, am rămas cu nişte întrebări după vizionarea acestuia. De asemenea, este un impuls adresat nouă, tinerilor, putem încerca să schimbăm unele comportamente, începând chiar cu noi. (Ştefan Daniel POCNEŢ, 16 ani)
Rezistenţa
Nu aveam televizor. Încercam, împreună cu soţul meu, să trăim şi să citim cât mai mult. În anii 50', erau difuzoare pe stradă care ne informau despre ce se mai auzea pe la Moscova şi pe la Bucureşti. Îmi amintesc de filmele cu Grigore-Vasiliu Birlic, ecranizări după Caragiale, foarte bine jucate, cu mult, mult umor. În rest, foarte multe filme sovietice, multe proaste şi foarte puţine bune. În anii 60', au apărut filme foarte frumoase, cu actorii români. Îmi amintesc de Pădurea Spânzuraţilor, Dacii ,Neamul Soimăreştilor, Răscoala. Mircea Mureşan, Sergiu Nicolaescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Blaier, Geo Saizescu, nişte actori minunaţi. Îi urmăream cu mult drag . Mergeam foarte des la cinema, de trei-patru ori pe săptămână. Biletele erau ieftine, cam patru lei, preţ mic, un bilet de tramvai era cam 50 de bani. După film, ieşeam cu colegii de serviciu şi cu soţul meu pe Lăpuşneanu, la câte o cofetărie, la câte o plimbare, până în Copou. Erau vremuri grele, cu neajunsuri, dar am reuşit să rezistăm, să ne iubim, aşa am putut să ne ferim de răul comunist. Îmi e dor de acele vremuri, au trecut 55- 60 de ani. Nici nu îmi vine să cred când au trecut atâţia ani. Sper ca viitorul să aducă filme româneşti la fel de bune ca cele pe care le aveam noi, în tinereţile noastre. (Elena ŢUŢUIANU, 80 de ani, bunica lui Ştefan Daniel POCNEŢ)
Filmele deschid lumi noii
Nu pot spune că fusesem vreodată fan al filmelor româneşti până am văzut filmul Aferim!. Acest film mi-a deschis o poartă către o lume nouă cu care nu avusesem contact până în momentul respectiv. Am rămas fascinată de modul în care este ilustrată România în secolul XIX. După vizionarea lui, pot spune că numărul filmelor româneşti pe care le prefer în defavoarea filmelor străine a crescut considerabil. (Ioana PARASCHIV, 17 ani)
Se încarcă comentariile...
