Mehta este în continuare artistul care construieşte şi împlineşte sensul muzicii; iar aceasta fie că este vorba despre opus-ul postromantic straussian „Simfonia Domestica“, sau de marea Simfonie în do major de Franz Schubert, opus excelent construit; în acest din urmă caz tematica melodică preia expresia cântului vocal de specific vienez; atât de bine, de emoţionant integrat aici ciclului simfonic! Sunt cele două temeiuri pe care dirijorul şi ansamblul său preferat îşi sprijină evoluţia simfonică, anume construcţia fermă şi expresia consistentă.

A avut drept parteneri solişti doi reprezentanţi, foarte diferiţi, ai generaţiei tinere. La cei treizeci de ani ai domniei sale pianista gruzină Khatia Buniatishvilli este pe val! Este o apariţie fotogenică cuceritoare. Deţine un sunet pianistic remarcabil şi un talent de autentică sensibilitate. Şi cam atât! Realizarea concertului de Robert Schumann a fost dezarticulată, cu variaţii ilogice de tempo; aspecte ce ţin de datele unei personalităţi insuficient maturizate. Este excesiv mediatizată. Dar nu din motive profestinale!

În schimb, Leonidas Kovakos este artistul marilor împliniri. Sensibilitatea sa artistică apare ca fiind ghidată de o gândire muzicală ce operează activ, lucid, inteligent. Construieşte edificiul Concertului brahmsian luminând zona sensibilă a primei părţi a lucrării; defineşte de o manieră ferm animată finalul acesteia. Dezvoltă un spirit ludic ce acţionează în limitele bunului gust artistic; inclusiv în muzica lui Johann Sebastian! Din păcate partidele de suflători, mai ales alămurile, nu l-au menajat, acţionând în acest caz de o manieră formală, limitat participativă. Ne mai aducem aminte...; cu mai bine de cinci decenii în urmă, în septembrie 1964, Mehta a fost invitatul ediţiei din acel an a Festivalului Enescu. A dirijat în Sala Radio, Filarmonica bucureşteană; Simfonia a VIII-a de Bruckner. Cu câteva zile în urmă ne părasise maestrul George Georgescu. In semn de omagiu, tânărul Mehta i-a închinat partea lenta a lucrării. Era cuceritor în mod absolut. Din toate punctele de vedere! Un fapt divers; un obişnuit fapt al locului. Stagiunea de concerte a Filarmonicii israeliene începe în câteva zile, la început de octombrie, în actualul Bronfman Auditorium din Tel Aviv. Conform obiceiului dirijorul şi orchestra, întreaga asistenţă în picioare vor intona imnul naţional Hatikva/Speranţa. Momentul este reeditat la fiecare început de stagiune.

Un organism simfonic diferit este Filarmonica della Scala, condusă de această dată de dirijorul Riccardo Chaillly. Spiritualitatea latină este aici evidentă! Transparenţele sonore ale ansamblului, coloritul timbral luminos, de mare sugestie, o adevărată vrajă înnobilată muzical-poetic; ...mai ales atunci când muzicienii italieni prezintă cele două poeme simfonice, fresce romane puternic evocatoare, „Fântânile Romei“ şi „Pinii din Roma“. Personalitatea lui Chailly îmbină în chip fericit exuberanţa spiritului italian cu rafinamentul gustului francez. Nu poţi să nu observi felul în care elementul onomatopeic este integrat evoluţiei simfonice; ...rafinată picturalitate! Şi aici, pe parcursul celor două seri de muzică au putut fi audiaţi doi artişti de largă circulaţie internaţională, cu motivaţii diferite ale notorietăţii acestora. Violonistul David Gerrett evoluează în două zone distincte ale muzicii încercând a îmbina genurile şi abilităţile muzicii academice cu stilul pop. Rezultă o combinaţie absolul nefericită în ce priveşte justeţea intonaţională sau stilistica muzicii bachiene; ...sau valorile – oricât ar fi acestea de extinse - ale spiritului romantic în muzica celebrului Concert de P.I. Ceaikovski. In schimb...; violistul, violonistul şi dirijorul lituanian Julian Rachlin ni se dezvăluie a fi un spirit artistic temeinic constituit. Acţionează cu deplin control, cu deplin temei artistic atât în literatura violei cât şi a în cea a viorii...; pe o arie stilistică largă. Ne-a demostrat-o susţinînd marele opus al muzicii concertante din prima jumătate a secolullui trecut, celebrul Concert pentru violă de Bela Bartok. De la nivelul formulării pregnante a celulelor ritmico-melodice până la definirea structurii mari a lucrării, într-o eficientă relaţie cu dirijorul, cu întregul ansamblu, lucrarea a fost realizată în datele esenţiale ale acesteia, de la consistenţa expresiei, la pregnanţa ritmică cuceritoare.

Momente speciale, în sine, rămân - aşa-dar - evoluţiile violonistice soliste; numeroase, captivante, surprinzătoare; foarte diferite. Nici nu se putea altfel! Unele în adevăr minunate. Căci diferită şi surprinzătoare este însăşi natura artistică; ...pe cât de diferită este şi cea umană! Greu de stabilit o ierarhie! In top-ul acesteia îmi apare a se plasa două prezenţe pe cât de captivante pe atât de diferite.

Anne Sophie Mutter este o apariţie artistică perfectă. Intonaţie perfectă şi sigură, inclusiv în registrul supra-acut! Sunet minunat! Clar, maleabil, expresiv; în susţinerea cantilenelor quasi vocalizate ale Concertului de Antonin Dvorak. Este o perfecţiune care frizează pe alocuri manierismul de nuanţă academică. Magistral echilibrată. Dar vie! Evident, la aceasta trebuie adaugată apariţia scenică. Suverană! Firesc degajată şi calmă. Greu de apreciat cât este regie absolută sau cât este evoluţie firească. Insuşi acordajul instrumentului nu se face pe scenă! ...aşa cum procedează toţi instrumentiştii cordari. Nimic nu trebuie să polueze evoluţia muzicală! ...care urmează să ia naştere. Total diferit, cuceritor la nivel absolut, degajând un farmec personal irezistibil, este Joshua Bell. Este spiritual şi pe alocuri şăgalnic, elegant şi mobil. Farmecul melodic, sonoritatea maleabilă a violonisticii sale înnobilează tematica celebrului Concert în sol minor de Max Bruch. Aceeaşi nobleţe, acelaşi firesc al comunicării le regăseşti şi în realizarea celebrei Gavote în formă de Rondeau de Johann Sebastian Bach; infinitezimala fluctuaţie a tempoului, a ritmului, le regăseşti aidoma unei respiraţii; doar cât să observi aşezarea firească a frazei muzicale.

În ce priveşte muzica bachiană, Christian Tetzlaff alege tonul intim al comunicării. Cântă „pentru sine“; asistat de cei din jur. Este modalitatea naturală de a face muzică pornind de la resorturile interioare ale acesteia; ale Concertului de Alban Berg, de această dată în compania Filarmonicii londoneze conduse de Vladimir Jurovski; meandrele suferinţei, ale durertii, nu primesc accente rebarbative ci resemnat îndurerate, marcate de suavităţi cu totul captivante ale tonului violonistic. Nici accentuat dramatic, nici edulcorat. Cultivat. Intim. Subtil, autentic problematizat. Artist al unei alte generaţii, cunoscutul violonist Pinchas Zukerman evocă şi astăzi, în cântul său, gloria de odinioară; în compania ansamblului Camerata Salzburg, Concertul în la major de Mozart a beneficiat de un superb ton violonistic în partea lentă a lucrării.

Pe parcursul concertelor camerale, al concertelor simfonice, violoniştii Frank Peter Zimmermann, Boris Brovtsyn, Remus Azoiţei, fraţii Capuçon, Gautier şi Renaud, violoncelistul şi violonistul, foarte tânărul violoncelist Andrei Ioniţă, violoncelistul Valentin Răduţiu, dezvăluie naturi muzicale diferite, formaţii şi educaţii diferite, înţelegeri şi abordări stilistice aparte. Este motivul pentru care consider că spectacolul evoluţiilor solistice, la aceste instrumente, s-a dovedit a fi cu totul captivant pe parcursul actualei ediţii a Festivalului enescian.