Debuturi şi oaspeţi la Opera bucureşteană (VI)

Pornesc, cronologic, în spicuirile mele tematice seriale, de la un spectacol cu „Aida“ verdiană, ce a avut loc în Săptămâna Luminată. Un prilej de consemnare a debutului în rolul Amneris al mezzosopranei Carmen Topciu, solistă a Operei Braşov. O artistă remarcată pe scenele româneşti, dar şi pe unele internaţionale, prestigioase, italiene îndeosebi. Nu e puţin lucru să te afirmi în patria operei.

Carmen Topciu a venit cu voce intens colorată, potrivită timbralităţii personajului şi şi-a gradat eforturile în direcţia concentrării pe dramaticul prim tablou al actului al IV-lea. Nu a însemnat că întâia parte a actului secund nu a fost tratată cu sensibilitatea îndrăgostitei ce-şi aşteaptă iubitul Radamès la întoarcerea din război (chemările „Ah! vieni, vieni amor mio...“) şi cu intensitatea confruntării cu marea ei rivală, Aida. Până atunci, în primul act, intrarea fusese mai timidă, ca şi terţetul, acesta din urmă şi din cauza unor sonorităţi orchestrale excesive, care i-au afectat şi pe ceilalţi doi interpreţi, Bianca Mărgean (Aida), Daniel Magdal (Radamès). „Încălzirea“ vocii s-a simţit de la înmânarea stindardului de luptă, prin adresarea „Di mia man ricevi, o duce...“, absolut imperială.

Duetul cu Radamès şi scena „judecăţii“ din ultimul act au fost covârşitoare, Carmen Topciu dezlănţuind avalanşe de sunet ce au dominat sala, inclusiv... instrumentiştii dezlănţuiţi. Glasul s-a dezvoltat pe întreg ambitusul, de la sunetele grave „de piept“ la cele acute, strălucitoare. Ţinuta de fiică a faraonului în culmea disperării a impresionat şi chiar dacă a încercat un gest surprinzător şi neconform agăţându-se de Radamès în duet, respingerea cu dispreţ de către acesta a fost primită cu demnitate.

Carmen Topciu, o Amneris referenţială în acest moment. Îmi explic de ce, în vară, va cânta rolul la Arena din Verona.

Pentru Bianca Mărgean, personajul Aida a însemnat un câştig după debutul de acum ceva timp, în special prin managerierea pianissimelor acute, cheia partiturii sopranile, care stă în actul Nilului şi în duetul final cu Radamès. Şi tânăra artistă se situează pe linia unei adevărate tipologii verdiene de glas, de sorginte lirică–spintă. Polişările în direcţia maximizării performanţei vor continua, se simte.

Amonasro l-a regăsit în haina sa pe baritonul Ştefan Ignat, interpret de forţă şi trăire în actele al II-lea şi al III-lea.

Era firesc ca expunerea acutelor solide, de mare siguranţă, pătrunzătoare, să fie „calul de bătaie“ pentru lectura rezervată de tenorul Daniel Magdal partiturii lui Radamès. Rezonatorii vocii au funcţionat şi de data aceasta.

Întrucâtva inegală mi s-a părut prestaţia basului Marius Boloş (Ramfis), ce a pornit de la un uşor decalaj cu orchestra în prima replică a operei, dar a lansat un Fa natural acut de mare calibru în scena din templu, urmat de un neconvingător „Nume, custode e vindice“ în aceeaşi secvenţă. În schimb, autoritar articulate au fost intervenţiile din cea a „judecăţii“.

În alte roluri au cântat basul Filip Panait (Regele), tenorul Ciprian Pahonea (bun debut în personajul Mesagerului) şi soprana Simona Neagu (Marea preoteasă).

La pupitru s-a aflat Iurie Florea.

„Turandot“ de Puccini, semi-scenic

Clamam în repetate rânduri, prin scrieri similare, nevoia ca directoratul interimar al primei scene lirice naţionale să revadă curajos multele producţii care au populat afişul în ultimele decenii, spre a porni, şi pe această cale, la îmbogăţirea repertoriului, nu numai prin premiere. Mai ales că densitatea spectacolelor în săptămână a crescut simţitor. Câteva semne au apărut. Mă refer la „Flautul fermecat“, adaptare pentru copii destinată, iată, revigoratului Studio Experimental pentru Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess“, la „Don Giovanni“ - cu preţul eliminării de pe avizier a semnăturii lui Andrei Şerban şi, acum, la „Turandot“, din păcate menţinută în formulă concertantă. Am scris şi la momentul premierei din 2010. Cu minimum de cheltuieli, efortul depus s-ar fi putut valorifica într-o montare modernă, care ar fi dăruit pe deplin publicului satisfacţia spectacolului. În fine, sunt convins că într-un viitor nu foarte îndepărtat faptul se va împlini, odată ce şi coriştii îşi vor învăţa părţile pe dinafară, alături de unii solişti.

Până atunci, am regăsit mişcările stereotipe ale personajelor, inclusiv plimbările (!?) de pupitre ale lui Ping, Pang şi Pong, gesturile schematice, chiar hilare (Mandarinul cântă la început „La legge è questa“ şi flutură partitura – mă rog, este şi ea o... lege!!!), proiecţiile de fundal, în bună măsură abstracte, mai mult sau mai puţin potrivite (concept video Andreea Biţulescu), gradenele coriştilor ce flanchează marea scară centrală, cortinele intermediare, costumele moderne cu tuşe simbolice (scenograf Viorica Petrovici). Un concept-semi-scenic al cărui autor sunt obligat să-l notez conform fluturaşului de sală, Ştefan Neagrău.

Vocaliştii oaspeţi

Vedeta serii a fost interpreta rolului titular, soprana originară din Serbia Dragana Radakovic, voce tăioasă şi pătrunzătoare, care a îmbinat în marea arie „In questa Reggia“ evocarea („Principessa Lo-u-Ling...“) cu impetuozitatea („Quel grido e quella morte!“), iar acutele glorioase au dominat masa orchestral-corală. Mă refer cu totul întâmplător nu numai la Do-urile la unison cu Calaf („Gli enigmi sono tre“, actul secund) sau la formidabilul „So il tuo nome!“ (duetul final scris de Franco Alfano), dar şi la întreaga ţesătură vocală a rolului, teribilă prin adresarea de forţă, susţinută cu autoritate şi panaş.

Horia Sandu, Crina Zancu, Zoran Todorovich, Alberto Veronesi, Dragana Radakovic, Andrei Lazăr

Tenorul sârb Zoran Todorovich este un artist cunoscut prin larga circulaţie internaţională şi melomanii bucureşteni s-au bucurat să-l asculte live, sunt sigur. Are un glas solid, robust, cu culoare brună, care îi serveşte pentru tratarea eroică a partiturii, culminantă în celebra încheiere „Vincerò!“ a ariei „Nessun dorma!“, spectaculoasă prin sunetul de Si natural înalt, urmat de un La natural la fel de prelung şi puternic, dintr-o singură respiraţie, admirabil stăpânită de artist. Nu uit alte acute de pe parcurs, prima chemare „Turandot!“ (a doua fiind defavorizată de poziţia tenorului, depărtată de rampă, în înaltul scării), finalul ariei „Non piangere, Liù!“, scena „întrebărilor“ sau duetul ultim.

Încărcat şi de nuanţe, rolul a găsit în Zoran Todorovich un tălmăcitor atent şi remarcile merg către fraze precum „... o divina bellezza, o meraviglia!“, „... all'alba morirò“ ce au regăsit diminuendo-uri expresive sau moliciuni, manieră ce ar fi trebuit să-l preocupe şi în alte pasaje de intensă poetică.

Dacă Dragana Radakovic a mai fost invitată la Bucureşti ca Abigaille din „Nabucco“, cred că şi pe Zoran Todorovich publicul bucureştean îşi doreşte, sunt încredinţat, să-l asculte şi în alte roluri.

Distribuţia a fost completată...

... cu soliştii casei. Soprana Crina Zancu posedă o voce rotundă, consistentă timbral şi strălucitoare, cu care a dăruit personajului sclavei Liù încărcătură de patos (aria „Signore, ascolta!“, al cărei Si bemol final ar fi meritat o mai sonoră articulare a emisiei în pianissimo) şi durere (aria „Tu, che di gel sei cinta“, încheiată cu un Si bemol acut valoros, dar şi cu o exclamaţie de verism excesiv).

În alte roluri au cântat Horia Sandu (Timur), Florin Simionca (Ping), Liviu Indricău (Pang), Andrei Lazăr (Pong), Valentin Racoveanu (Împăratul Altoum), Ion Dimieru (Mandarinul).

Italianul Alberto Veronesi...

... s-a aflat la pupitru şi a condus concertul cu bună ştiinţă a stilului puccinian, tempo-uri potrivite şi urmărire atentă, echilibrată a soliştilor, în contextul masivităţii scriiturii orchestrale şi corale. Păcat că alămurile s-au arătat neglijente în câteva secvenţe, înainte de rostirea imperativă a lui Turandot „Straniero, ascolta!“ (actul secund) şi în ultimele pagini ale operei.

Corul academic (dirijor Daniel Jinga) şi Corul de copii pregătit de Smaranda Morgovan şi-au demonstrat valoarea în ultra-solicitantele încercări.

La Opera Naţională Bucureşti, o seară reuşită din unghi muzical. Şi dacă tot a venit vorba de Puccini, mă gândesc că populara „Tosca“ lipseşte de pe afiş. Pentru câtă vreme?