Dansând frumos între pauze interminabile
0
Afişul Operei Naţionale Bucureşti a anunţat o nouă premieră de balet, aşa încât am reintrat în sală cu speranţa unei seri speciale, pe măsura recomandărilor şi a numelor celebre care semnau secvenţele cuprinse în „Tripticul de balet”.
Cei care s-au aflat în foyer înaintea primului gong au constatat că, în faţa unui panou cu sigla teatrului, vorbeau în limba engleză câteva persoane, cu traducerea „aferentă”, în prezenţa lui Johan Kobborg, conducătorul Departamentului coregrafic al ONB; în preajma mea, spectatori nedumeriţi se întrebau cine sunt cei care povesteau cum au lucrat cu balerinii noştri, lămurindu-se (sau nu) că... asistau la o conferinţă de presă, unică probabil în lume prin faptul că toată lumea stătea în picioare, că s-a vorbit cam 10 minute şi că... nimeni nu a avut ceva de întrebat, ceea ce cred că i-a surprins şi pe oaspeţii obişnuiţi cu un altfel de tratament într-un real dialog cu presa, nu printre cei care treceau permanent pe lângă sau prin faţa lor, vizibil neinteresaţi să-i asculte. De fapt, s-au spus cuvinte banale, convenţionale, cu detalii nesemnificative, precum faptul că balerinii noştri au învăţat să danseze „la piciorul gol”, deşi cred că avuseseră o asemenea experienţă încă din şcoală...
Sigur că puncte de atracţie în noua producţie au fost şi partiturile simfonice sau concertante de mare frumuseţe, interpretate de către orchestra dirijată de Ciprian Teodoraşcu, dar şi versiunile coregrafice imaginate de artişti de cotă, parte chiar recente. Dar oricine a ascultat vreodată acele opusuri şi-a dat seama că în general nu depăşesc 20 de minute, deci că fiecare parte va fi extrem de scurtă; în schimb, pauzele au fost enorme, de 30 sau chiar 40 de minute (anunţate însă mult mai reduse), chiar dacă nu erau determinate de schimbarea unor decoruri complicate, ci doar de încercarea de a prelungi spectacolul măcar până după ora 21, pentru că în realitate cele 3 momente nu „adunau” 90 de minute.
La deschiderea cortinei, pe primele acorduri din Simfonia clasică de Prokofiev, imaginea agreabilă a graţioaselor balerine asemeni unor libelule, cu tu-tu-uri simpatice verde-oliv, în cadrul alb (fundal-podea) capta privirea, zborul lor îmbinându-se cu eleganţa dansatorilor îmbrăcaţi în negru şi alb (costumele Sandra Woodall), în lumina puternică asigurată de Ionuţ-Gabriel Pruteanu. Mişcarea clasică... precum titlul lucrării, desenul simplu, cu câteva elemente de dificultate (coregrafia Yuri Possokhov), au permis cuplului central - Bianca Fota şi Dawid Trzensimiech - să evolueze cu aplomb şi siguranţă tehnică, asemeni celorlalte două cupluri - Marina Minoiu-Shuhei Yoshida, Sena Hidaka-Barbaby Bishop - sau a partenerilor din... alte 4 cupluri - Rebecca Haw, Akane Ichii, Nastazia Philippou, Bianca Stoicheciu, Lucas Campbell, Bogdan Cănilă, Liam Morris, Egoitz Segura -, care au împlinit broderia creionată cu supleţe şi rigoare, fără o complexitate deosebită, mai curând ca o joacă lejeră care încântă ochiul. Producţia a fost concepută pentru baletul din San Francisco, prezentată în premieră absolută în aprilie 2010, oferind clipe de relaxare în nota celor aşteptate de publicul american.
După o pauză de jumătate de oră, în care am remarcat... absenţa efervescenţei specifice unei premiere cu impact real asupra celor care, în alte cazuri, comentau intens şi aprins în foyer, a urmat Petit mort, concepţie a reputatului Jiri Kylian (datând din august 1991) pe două părţi lente din Concerte de Mozart (nr. 23 şi nr. 21), orchestra colaborând cu pianistul Ştefan Doniga (de la Operetă), care a beneficiat astfel de partituri generoase, interpretate cu acurateţe şi tuşeu rotund. Pe scenă am revăzut lucrarea propusă, în decembrie 2004, de către ansamblul Staatsoper Viena, dar la sala Palatului, aducând (pentru cei care au descoperit-o abia acum) noutatea unor idei în jocul balerinilor cu spade-florete utilizate în cele mai neaşteptate moduri, în mişcarea cuplurilor sau în apelul la suportul cu rochii negre decoltate în spatele cărora apăreau balerinele, dând senzaţia unei surprinzătoare deplăsări independente a acelor „manechine”, de mare efect. Imensa pânză neagră care acoperea când şi când dansatorii constituia legătura cu titlul piesei, în spaţiul de asemenea negru al scenei, completat de luminile interesante (concepute chiar de Kylian, realizate de Joop Caboort, adaptate de Kees Tjebbes, conform programului-distribuţie, deşi nu este foarte clar totuşi cine le-a concretizat la premieră). Spectaculos în sine, acel prim moment în care spadele şfichiuiau, erau deplasate cu piciorul sau permiteau evoluţii amintind de gimnastica artistică, a fost poate mai puţin „arcuit” şi pregnant decât în formula iniţială, dar rezolvat cu rigoare şi sincron, în timp ce duetele au adus combinaţii interesante în sine, conturate de asemenea cu reală preocupare de Cristina Dijmaru-Bogdan Cănilă, Raquel Gil-Bergstrom-Liam Morris, Sena Hidaka-Shuhei Yoshida, Bianca Fota-Robert Enache, Marina Minoiu-Dawid Trzensimiech, Bianca Stoicheciu-Barnaby Bishop, în costume „sport”, cam fără personalitate (semnate de Joke Visser), într-o lumină difuză. Ca şi la precedenta întâlnire cu coregrafiile lui Kylian, soliştii noştri au lucrat sub îndrumarea unui „trimis al său”, acum Elke Schepers.
Iar după altă pauză interminabilă, în care reacţiile „de foyer” au continuat la fel de apatice, ultima parte - Marguerite şi Armand - în coregrafia neo-clasică a renumitului Sir Frederick Ashton (inspirat de Dama cu camelii de Dumas-fiul) -, s-a derulat pe muzică de Liszt (în orchestraţia lui Dudley Simpson) în care pianistul Ştefan Doniga a avut, din nou, o prestaţie consistentă, bine echilibrată în relaţia cu orchestra; a fost, cumva, punctul maxim al serii, promovat ca atare în mass-media, pentru că în rolul Marguerite a dansat Alina Cojocaru, deja familiară publicului nostru, partener fiindu-i excelentul Robert Enache. Este mai curând o poveste de atmosferă, în care atitudinea şi expresivitatea au un rol primordial, gândită într-o manieră astăzi cam depăşită, cu multă pantomimă, cu ansamblu şi chiar doi solişti care... fac figuraţie, neavând nici măcar un pas sau un gest de dans - Călin Rădulescu în rolul Tatălui şi Antonel Oprescu în Ducele -, secondaţi de Opt bărbaţi care... asigură ambientul de la bal şi atât. Delicată, vaporoasă, cu mişcări menite să creioneze portretul celebrei tinere într-un rezumat al dramei, dar fără a avea o ţesătură coregrafică ce implică performanţa, ci mai curând transparenţa, uneori aproape „fluidă” a eroinei, Alina Cojocaru, în rochii de epocă (roşu, alb), având doar o canapea ca recuzită, reuşeşte să transmită încărcătura şi trăirile ardente cu sinceritate şi convingere. Dar coregraful a fost extrem de generos cu Armand, concepându-i o partitură deosebit de ofertantă, pe care Robert Enache a valorificat-o din plin, având şi prestanţă scenică şi tehnică solidă şi supleţe în reliefarea trăirilor impetuoase, frământate şi sensibile, evitând sublinierea lor peste limita firescului, aşa încât ovaţiile finale au răsplătit, pe bună dreptate, un balerin de mare talent, pe care de fiecare dată publicul îl aşteaptă în roluri de anvergură. Cam 35 de minute de balet tradiţional, rafinat ca o „peniţă”, cald şi plăcut, în decorul aerat alternând draperiile albe cu un fel de spaliere (ce pot sugera coloane) şi sfeşnice-aplice, în lumină strălucitoare sau în clar-obscur cu tentă albastră (lighting design original John B. Read, adaptare Ionuţ-Gabriel Pruteanu), iar maestru de balet Grant Coyle. O lucrare ideală pentru nostalgici, probabil foarte apreciată şi la premiera mondială de la Covent Garden, în urmă cu mai bine de 50 de ani.
Un spectacol pus la punct, după o muncă intensă, cu secţiuni diverse agreabile, propunând balerinilor ONB o altă abordare comparativ cu repertoriul existent, orchestra demonstrând că poate să interpreteze opusuri simfonice pretenţioase cu o paletă coloristică adecvată şi o cursivitate a demersului muzical perfect pliată cerinţelor coregrafice. Şi totuşi, rămâne o seară de balet cu prea puţine momente de dans şi (mult) prea multe minute de pauză, cu totul cam două ore... Iar scaunele rămase goale şi la parter sau în loji şi la balcon trădează, poate, faptul că cei care iubesc arta dansului ştiau la ce să se aştepte şi... au renunţat. Şi absenţa (aproape) totală a cunoscătorilor spune multe tot în acest sens... Păcat de efortul remarcabil al interpreţilor şi de costurile probabil ridicate ale producţiei, generate în primul rând de prezenţa oaspeţilor străini care au pregătit premiera. Cât despre scena refăcută-renovată-reparată inutil şi defectuos, deloc favorabilă balerinilor a căror „aterizare” devine teribil de sonoră, iar poantele Alinei Cojocaru se aud ca un răpăit în totală discordanţă cu plutirea ei...
Se încarcă comentariile...
