Cronici din Festivalul Enescu 2017 (III)

Primul concert susţinut de Orchestra Filarmonicii din Israel: dirijor Zubin Mehta, solistă pianista Khatia Buniatishvili.

Khatia Buniatishvili – pianul, rochia roşie, arta

16 septembrie: primul concert al Orchestrei Filarmonicii din Israel în ediţia de anul acesta a Festivalului Enescu, sub conducerea preşedintelui de onoare al festivalului, Zubin Mehta, o personalitate legendară, unul dintre marii dirijori ai timpurilor noastre. Un program romantic: Concertul op.54 în la minor pentru pian şi orchestră de Robert Schumann şi Simfonia Domestica de Richard Strauss. Solistă: o pianistă georgiană de 30 ani, care nu a mai apărut până acum pe nicio scenă românească: Khatia Buniatishvili.

Lumea în sală, nerăbdătoare – se discuta despre recentul anunţ al anulării recitalului pe care urma să-l susţină a doua zi, în 17 septembrie, tenorul Jonas Kaufmann; se discuta şi despre această tânără şi frumoasă pianistă: unii o mai ascultaseră la Mezzo sau la Radio România Muzical, alţii, pe youtube. Pentru mine, era clar: trebuia să ne aşteptăm la altceva decât o interpretare obişnuită, conformistă a concertului de Robert Schumann.  Ascultasem anul trecut albumul ei “Kaleidoscope” şi versiunea ei altfel, noir cu nuaţe gotice, dacă vreţi, a Suitei „Tablouri dintr-o expoziţie” de Musorgski mi s-a părut pur şi simplu fascinantă.

Şi iat-o, păşind pe scena Sălii Palatului, într-o rochie roşie decoltată ale cărei paiete străluceau: o femeie frumoasă pe tiparul lui Marilyn Monroe, dezinvoltă, magnetică. Un debut exploziv în măsurile introductive şi apoi, surpriză, tema I din partea I a concertului expusă într-un tempo mai lent decât de obicei la orchestră, reluată de pian într-un stil aproape rapsodic, în nuanţe foarte mici. Khatia Buniatishvili deja propunea ceva nou faţă de modul cum se cântă de obicei acest concert, unul dintre cele mai cunoscute din literatura pentru pian, de altfel. Pasajele cu valori mai mici de note sunt cântate însă într-un tempo rapid, furtunos; trăsăturile de caracter ale partiturii sunt extrem de bine subliniate într-o construcţie coerentă care merge însă pe linia foarte fină care poate despărţi o viziune filosofică de una plicticoasă – şi nu, Buniatishvili nu a fost deloc plicticoasă.

Partea doua, o nouă surpriză: într-un tempo mai alert decât de obicei, cu un caracter glumeţ imprimat de pianistă; orchestra se acomodează parcă mai greu cu această nouă viziune şi revine, când şi când, la tempoul obişnuit. Nu-i nimic, pianista se pliază pe orice situaţie şi merge mai departe. Iar partea a treia, o explozie de lumină şi culoare la pian, într-un tempo alert, dar cu un perlaj exemplar, care ţine întreaga sală, şi orchestra, cu sufletul la gură. Însă nimic nu pare forţat sau nenatural; Khatia Buniatishvili are o tehnică şi o expresie ce-i permit să facă, practic, orice la pian. Cu părul ondulat şi negru lăsat liber, o vezi cum stăpâneşte suveran pianul, într-un dialog permanent cu orchestra şi cu dirijorul. Aplauze furtunoase la final şi două bisuri care au demonstrat, încă mai mult, abilităţile ei expresive (în Menuetul de Handel-Kempff) şi tehnice (în Rapsodia ungară nr.2 de Liszt, în aranjamentul lui Horowitz). O încântare!

La pauză, am auzit un comentariu: ”Mi-a plăcut că a propus ceva nou. Am ascultat de atâtea ori acest concert, e bine să se mai cânte şi altfel.” Sunt de acord, e bine să avem noi interpretări pentru partituri vechi de mai bine de 150 ani; interpretări interesate, care să rămână valabile şi convingătoare, în limita bunului gust şi a partiturii, interpretări capabile să aducă publicul în sala de concert şi să ducă mai departe tradiţia muzicii clasice. Da, Buniatishvili este o artistă, în cel mai bun sens al cuvântului, şi asta se simte!

Partea a doua a fost rezervată unei partituri ample, una dintre cele două simfonii ale lui Richard Strauss: cea cu titlul “Domestica”, mai puţin cântată decât sora sa, mai cunoscuta Simfonie a Alpilor. De fapt, din punct de vedere al construcţiei, un poem simfonic care descrie universul domestic în care trăia Strauss, familia cu doi părinţi şi un copil, ceasul care bate ora; numeroase teme, din care se individualizează cea a copilului, expusă la instrumentele de suflat. O partitură stufoasă, colorată şi complicată pentru orchestră; şi o interpretare care fără a fi perfectă, de disc, a reuşit să surprindă exact caracterul acestei muzici, căldura umană pe care o degajă.

Zubin Mehta are 81 ani; statura sa pe podiumul de concert nu lasă însă să se ghicească această vârstă. Colaborarea sa cu Orchestra Filarmonicii din Israel durează de 40 ani – o viaţă! Iar legătura creată între dirijor şi orchestră este de-a dreptul empatică: Mehta foloseşte gesturi mici şi extrem de precise, doar o privire către un compartiment al orchestrei poate fi suficientă pentru a obţine rezultatul dorit. Cu o calitate excepţională a sunetului la partida corzilor (şi un concertmaestru pe măsură), cu o partidă a suflătorilor redutabilă (chiar dacă poate nu la fel de bună ca cea a orchestrelor americane), Orchestra Filarmonicii din Israel şi-a demonstrat valoarea şi muzicalitatea, încă o dată, la Sala Palatului. A fost o seară frumoasă, încheiată cu un alt Strauss, Johann Strauss, care ne-a amintit de apariţiile lui Mehta în concertele de Anul Nou de la Viena.

Chapeau!

Text publicat anterior în Ziarul Festivalului George Enescu