INTERVIU Cristi Puiu, regizor: „Este un exerciţiu inutil să fii un ghem de ură“ VIDEO

CONFESIUNE  Regizorul Cristi Puiu, al cărui film “Sieranevada” va fi în cinematografe de pe 9 septembrie, a fost inspirat în peliculă de propria experienţă a parastasului tatălui său. Regizorul afirmă că „familia este cel mai important lucru şi cel mai greu de obţinut, de susţinut, de protejat"

Cel mai recent film al regizorului Cristi Puiu (49 de ani), „Sieranevada“, a fost proiectat în premieră în România, la câteva zile după proiecţia din Competiţia Oficială a Festivalului de la Cannes, la Casa de Cultură din Cluj, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în prezenţa regizorului. Povestea unui parastas, „Sieranevada“, are ca punct de plecare o întâmplare reală din biografia regizorului, o discuţie aprinsă cu o rudă despre comunism la parastasul tatălui său. Din distribuţia filmului fac parte actori precum Mimi Brănescu, Tatiana Iekel, Cătălina Moga, Ilona Brezoianu, Judith State, Bogdan Dumitrache, Ana Ciontea şi Sorin Medeleni - care s-a stins din viaţă la puţin timp după încheierea filmărilor pentru „Sieranevada“. La Cluj, publicul a umplut sala de proiecţie şi a aplaudat lung şi înainte de a începe proiecţia. „Să ştiţi că ţine aproape trei ore, îmi cer scuze“, a glumit de pe scenă Cristi Puiu.  La TIFF, Cristi Puiu a primit Premiul Special – Trofeul Transilvania 15, „Sieranevada“ fiind considerat filmul cu cele mai emoţionante reacţii de public din festival.

Filmul Sieranevada intră în cinematografele româneşti din 9 septembrie. 

„Weekend Adevărul“: „Sieranevada“ e poate cel mai tandru film al tău. E o tandreţe prezentă tot timpul sau o descoperi lucrând?

Cristi Puiu: Nu mi se pare că m-am schimbat deloc. Adică ce spui despre tandreţe şi „Siernavada“ e valabil şi pentru „Aurora“, şi pentru „Moartea Domnului Lăzărescu“, şi pentru „Marfa şi banii”.

Dar o conştientizezi?

Se pot spune multe despre oameni, însă niciodată nu poate fi spusă povestea până la capăt. Te opreşti întotdeauna pe drum la ceea ce îţi convine să crezi despre celălalt. Alegi în conformitate cu ce este important pentru tine să crezi, adică ce te ţine în confort şi te salvează. Spre exemplu, poţi să crezi că tandreţea exprimată te pune într-o poziţie nasoală, şi-atunci să n-o exprimi. Dar cred că este imposibil să nu fii conştient de faptul că te mişcă lucrurile, că eşti tandru. Mă emoţionează tot ce se întâmplă cu oamenii. Mă atinge foarte tare. Puţini acordă importanţă psihologiei. Dar nu trebuie să citeşti tratate, e suficient să stai în contact cu lumea şi vei descoperi lucruri misterioase despre cei pe care îi ai în faţă. Şi bune, şi rele. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă, trebuie să te gândeşti cât din ceea ce trăieşti în relaţia cu celălalt este el sau eşti tu, care adaugi. Meseria de regizor nu începe pe platou şi se termină la masa de montaj mai târziu: sunt în permanenţă racordat la lume de maniera asta şi orice fel de lucru, oricât de minuscul, îmi face rău. Fiindcă nu pot să intru în contact cu lumea decât aşa cum sunt, iar asta înseamnă să am toţi porii deschişi. Şi când îi am, primesc şi multe toxine. Le spun şi actorilor pe platou: „Băi, mă omorâţi, mă intoxicaţi, terminaţi!“. Cu ce? Cu frica! Oamenii sunt morţi de frică.

Genericul de început de la „Sieranevada“, pe care foloseşti şi o bucată dintr-o piesă de muzică barocă, un Sammartini, pare că e, de fapt, un generic de final. Ţi-ai dorit asta?

E o ruptură, ţine de tăietură. Există un moment de început, prologul, unde o poveste este spusă în timp real şi filmată în timp real - exact cât îi ia actorului Mimi Brănescu să facă înconjurul unui cvartal de blocuri şi să revină în punctul de plecare. Apoi, ai o serie de poveşti care sunt tăiate de un autor prezent. Este raportul dintre timpul real - ce priveşti şi ce poţi auzi din poziţia aia de cameră - şi povestea pe care ţi-o spune interpretul, care este autorul.

Un film pe care îl faci te vulnerabilizează?

De asta nici nu stau să văd cum reacţionează publicul fiindcă mi se face rău. Fizic. Sunt ca o femeie, somatizez. E ca senzaţia aia dimineaţa devreme, când te duci la examen.

La proiecţia specială a „Sieranevada“ de la Cluj, la TIFF, ai rămas în sală. Publicul a aplaudat şi înainte de a începe filmul, şi la final. Au fost nişte reacţii emoţionante. Cum le-ai primit?

N-am stat pentru că am vrut. Mi-a zis Judith State, care joacă în film, că la Cannes la momentul preotului, i s-a părut că e o problemă de sunet. Şi-atunci am stat să văd - era  la jumătatea filmului. Şi mi-am zis, bun, dacă am stat până la jumătate, acum stau până la sfârşit. Mi s-a părut extraordinară reacţia sălii. Am citit-o ca fiind dincolo de ce era pe ecran - oamenii erau în povestea lor şi filmul era „trigger“-ul (n.r- punctul de plecare). Cum se  întâmplă întotdeauna, percepem lucrurile diferit. Un prieten căruia i-am arătat filmul când era în lucru, a zis: „Foarte bine că ai zis de preoţi, aşa e!“. În film, nu e nimic condamnabil despre preoţi, dar el a vrut să vadă asta şi a pus-o acolo. Istoria, aşa cum este scrisă şi învăţată în şcoală, te face să crezi că lumea s-a născut dintr-un Big Bang. Să te pui în şosetele preotului şi să te întrebi, de fapt, despre ce vorbeşte, e un exerciţiu care merită făcut, ca propunere a tot ce reprezintă şi simbolizează imaginea lui Isus. Iar preotul vorbeşte despre ispită. Despre faptul că  a căzut, a sucombat în faţa unei tentaţii. Oare mie nu mi se întâmplă? Dar n-o să te gândeşti la asta pe durata filmului, pentru că e suficient ca pentru câteva minute un personaj să îmbrace haina ţapului ispăşitor şi te-ai salvat. O să râzi de ăla. Dar râzând, recunoşti modelul. Cumva admiţi, accepţi că şi ţie ţi se întâmplă asta. Ca regizor, e un lucru bun să constaţi asta despre publicul tău. Ai muncit la film şi oamenii au primit mesajul. Decodat cu propriul lor dicţionar, dar, până la urmă, vezi că sunteţi în aceeşi barcă.

Actorii Tatiana Iekel (jos), Mimi Brănescu, Marian Râlea (jos) şi regizorul Cristi Puiu, în timpul filmărilor la „Sieranevada“

 „Familia e mers pe sârmă”

Sunt două fotografii de la Cannes, una în care o ţii în braţe pe fiica ta, Zoe şi râdeţi amândoi şi una în care eşti alături de soţia ta, producătoarea Anca Puiu, şi vă ţineţi strâns de mână. Ce reprezintă familia pentru tine?

Familia este cel mai important lucru şi cel mai greu de obţinut, de susţinut, de protejat. E mers pe sârmă. Binele cel mai mare, şi răul cel mai mare de acolo vin. De altfel, toate filmele pe care le-am făcut sunt filme cu familii şi despre familii.

De unde vine onestitatea ta de a spune lucrurilor pe nume, cum o asumi?

Şii ce cred? Trăim într-o lume extraordinar de colorată, cu toate culorile imaginabile, şi vesele, şi triste, şi sumbre, şi strălucitoare. Iar lucrurile s-au tulburat atât de tare încât ce constat este că oamenii când ies din casă, ies la luptă. Şi se înarmează cu ce le-ar putea fi propriu. Se protejează foarte bine în spatele unui discurs dublu, pescuit pe drum şi care li se pare că le vine bine pentru că îi pune într-un grup. Şi pentru că atunci când eşti în grup, nu eşti singur, iar singurătatea te omoară, o să fugi de confruntarea cu propria spaimă şi-o să adopţi discursul grupului. O să calci pe cadavre, doar pentru a te salva pe tine. Mie mi se pare că e o mare pierdere de vreme. Oamenii - cei cu care te vei întâlni pe lungul drum al vieţii, căci nu despre faimă e vorba - te vor păstra în memoria lor şi îţi vor mulţumi doar dacă vei fi identic cu tine însuţi. E greu de făcut. Însă, nefăcând asta, rişti ca în momentul când, într-o configuraţie ideală, să zicem, stai întins pe patul de moarte, la 107 ani, şi zici „adio“ familiei şi faci propria evaluare, să te întrebi: „Şi ce-am făcut toată viaţa“? Iar răspunsul să fie: „M-am ascuns“.

„Tata avea o galanterie de modă veche“

Nu te temi de singurătate, în relaţie cu onestitatea?

O să spun doar atât: Nu sunt singur. Dar singurătatea în sine mi se pare un exerciţiu obligatoriu. Unul pe care îl facem tot mai rar. Singurătatea asumată. Pentru că, altfel, este un exerciţiu inutil să fii un ghem de ură. Din întâlnirea cu propriile gânduri, în schimb, s-ar putea să se întâmple ceva bun.  Se poate practica pe orice meridian al planetei. Nu e nevoie să fii singur în faţa mării pe o insulă în Grecia cu un Campari Orange alături. Nu. Între patru pereţi, la tine acasă, fără muzică, poate doar cu sunetul străzii. Să stai.

În toţi anii care au trecut, ţi s-a întâmplat să te gândeşti că n-o să reuşeşti să trăieşti din filme? Cum ai depăşit momentele astea?

Mă gândesc şi acum. În ceea ce priveşte filmul, singura şansă este că de când s-au întâmplat lucrurile internaţional, filmele mele au început să fie primite altfel, apoi, să fiu ajutat de Anca în povestea cu finanţele şi producţia - pentru că sunt incapabil să fac aşa ceva. E un fapt. De fiecare dată când mă gândesc la propria mea condiţie, mă gândesc să mut lucrurile, să aleg să fac altceva, o chestie mai concretă, de care să mă şi bucur şi din care să şi pot trăi. Şi-mi vine în cap să fac bucătărie. Să facem un restaurant. Acum, de când cu povestea de pe Facebook, i-am găsit şi un nume: „La Puiu Misoginu’“.

„Mă gândesc la moarte în fiecare zi“

Identificai o nevoia a oamenilor din ce în ce mai acută de „a sări la beregată“. De ce?

Pentru ca un om să fie fericit, are nevoie de atât: să iubească şi să fie iubit. În momentul în care tu intri în relaţie cu celălalt, apare şi frica. Copil fiind, nu vii pe lume fricos. Înveţi frica de la adulţi. Şi începi să te protejezi. Dar nevoia ta de a fi iubit şi de a iubi e foarte mare. Şi te duci la întâlnire cu celălalt, iar gesturile pe care le face, vorbele, vor fi citite şi prin filtrul fricii care a pus între timp stăpânire pe tine.

Am 49 de ani şi cred că este obligatoriu la vârsta asta să spui ceea ce gândeşti. Nu mi se pare că există lucru mai important pe lume decât viaţa şi copiii. Pe prima poziţie se află mamele. Nu cresc pe Lună şi ştiu că mamele sunt imperfecte, şi unele chiar nebune. Dar, la fel, şi taţii. Trebuie să faci aceste precizări, că altfel te ia lumea de misogin.

Este interesant că femeile care s-au iritat aşa de tare legat de răspunsul meu dintr-un interviu nu le-au pus în ecuaţie şi pe femeile care le-au carotat în cariera lor. Mă îndoiesc că sunt numai bărbaţi care intră în relaţie cu femeile în carieră. Sunt şi multe femei care carotează femei. Şi-atunci, cum explici? Cred că toate poveştile legate de conflictul dintre bărbat şi femeie trebuie să fie privite cu mare atenţie. Ele există, dar nu ştim ce înseamnă. Să nu ne grăbim să judecăm.

Care e una dintre cele mai dragi amintiri pe care le păstrezi legate de tatăl tău?

Îmi plăcea că era foarte senin. Când l-am văzut prima dată în relaţie cu oamenii din jur, la spital, unde lucra, în administraţie, eram prin clasa a V-a, la şcoala de artă plastică. Era foarte atent cu oamenii. Şi cu femeile chiar supra atent. Avea un soi de galanterie de modă veche. Îţi dai seama că era foarte impresionant să vezi un om de 1,95 metri cum se pliază în două în faţa unei femei şi îi sărută mâna. Îl adorau oamenii.

Moşteneşti ceva de la el?

Probabil. Dar nu pot să mă iau în serios aşa. Cu frate-miu făceam mişto de el când începea cu chestii din astea. Veneau colege de-a lui maică-mea - a fost învăţătoare - la noi în vizită şi taică-miu le citea în cafea. Ele notau în carneţel! Era comic. Şi îşi schimba vocea şi lua nişte ochelari de la maică-mea şi şi-i punea pe nas.

Te gândeşti la propria moarte?

În fiecare zi.

Te gândeşti la cum ai vrea să se întâmple?

Nu. Mă gândesc că există lucruri şi mai rele. Moartea oamenilor pe care îi iubesc. Pentru că rămâi în viaţă şi duci povara. Şi asta este Iadul pe Pământ.

Regizorul Cristi Puiu şi actorul Valer Dellakeza (în rolul preotului), pe platoul filmului „Sieranevada“

CV

„Naşul noului cinema românesc“

Numele: Cristi Puiu

Data naşterii: 3 aprilie 1967

Starea civilă: Căsătorit cu producătoarea Anca Puiu, au trei fete, Ileana, Smaranda şi Zoe.

Studiile şi cariera:

A facut pictura de la 10 ani.

În 1990, dupa căderea regimului comunist, a participat la o expoziţie în Lausanne (Elveţia), împreună cu alţi tineri artişti români.

În 1992 a luat examenul de admitere la Ecole Superieure d'Arts Visuels în Geneva, departamentul de Pictură. La finalul primului an, a abandonat cursurile de pictură, pentru a le începe pe cele de film, la aceeaşi şcoala.

Considerat un deschizător de drumuri în cinematografia românească, regizorul Cristi Puiu şi-a făcut debutul în lungmetraj cu „Marfa şi banii“ (2001), distins cu numeroase premii internaţionale. În 2004, scurtmetrajul său, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Un an mai târziu, „Moartea domnului Lăzărescu“ i-a adus Marele Premiu Un certain regard la Festivalul de Film de la Cannes. Următorul să film, „Aurora“ (2010), a avut premiera mondială la Cannes, în secţiunea Un certain regard. Cu cel mai recent film al său, „Sieranevada“ (2016), Cristi Puiu a fost selectat în Competiţia Oficială a ediţiei 69 a Festivalului de la Cannes. În mai, critica internaţională a scris despre Cristi Puiu că este „naşul noului cinema românesc".