Consumul de cultură din România, la cote de avarie

Una dintre ştirile pe care le consider cu adevărat importante la acest început de săptămână, dar care a beneficiat, din păcate, de o mediatizare disproporţionată comparativ cu însemnătatea ei este publicarea „Barometrului de Consum Cultural” realizat de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală (INCFC).

Rezultatele acestui studiu, care se revendică a fi cea mai importantă analiză statistică a sectorului cultural din România, sunt de-a dreptul bulversante. 63% din populaţia României nu merge niciodată la teatru,  79,2% dintre respondenţi nu au fost în biblioteci pentru a citi, 80,6% din populaţie declară că nu merge la evenimente muzicale specifice activităţii filarmonicilor, 24% dintre români consideră cultura ca fiind „nu prea importantă”. Dacă adăugăm la această statitică şi datele Eurostat care la nivelul anului 2013 arătau că doar 51% dintre români citiseră o carte în ultimul an vom avea o imagine de ansamblu deloc măgulitoare asupra consumului de cultură din România.

Sigur că explicaţiile pentru situaţia inapetenţei românilor pentru formele clasice de cultură sunt multiple. Pornind de la preocuparea unei pături sociale semnificative în a acoperi mai întâi nevoile primare, aşa cum sunt ele definite în piramida lui Maslow, trecând prin expansiunea Internetului şi încheind cu asaltul noilor forme de (pseudo)cultură specifice societăţilor consumeriste, vom găsi argumente pentru a legitima dezinteresul românilor pentru cultură.

Într-adevăr, în multe cazuri există o relaţie de cauzalitate între posibilităţile financiare ale românilor şi accesul la cultura de calitate. Biletele la piesele de teatru consacrate sau la spectacolele de operă celebre au de obicei preţuri mari, dacă ne raportăm la buzunarele celor mai mulţi dintre cetăţeni. Situaţia este cu atât mai gravă în cazul românilor care abia îşi permit să îşi achite facturile lunare sau coşul zilnic de alimente. La fel de adevărat este că noile forme de cultură şi progresul înregistrat de noile canale de comunicare în mediul virtual pot fi invocate la rândul lor drept concurenţi inegali în faţa formelor clasice de cultură, mai ales că, de cele mai multe ori, accesul la ele este gratuit, în condiţiile în care conţinutul propriu-zis pe care îl oferă este de multe ori superficial.

Pe de altă parte, a motiva interesul scăzut al românilor pentru cultură doar dintr-o astfel de perspectiva ar crea o imagine uşor deformată. Lipsa posibilităţilor materiale nu poate fi invocată în mod credibil întrucât şi în cazul în care bugetul nu-ţi permite să asişti ca spectator la o piesă de teatru, poti oricând frecventa o bibliotecă pentru a citi o carte, ca alternativă la un film de mâna a doua văzut din fotoliul de acasă. Aşadar, cred că în această ecuaţie a consumului de cultură intervine şi un alt element cât se poate de concret – comoditatea.

Aş merge însă mai în profunzime şi aş spune că, în cele din urmă, comportamentul cultural, în sensul cel mai direct al cultivării spiritului, ţine şi de rolul formator al familiilor. Fără a apela la generalizări pripite, este totuşi un fapt că cei mai mulţi dintre copiii noştri nu mai citesc sau citesc prea puţin şi doar condiţionaţi de programa şcolară în vederea examenelor. Poate că de vină este şi apartenenţa tinerilor de astăzi la ceea ce eu numesc generaţia emergentă, o generaţie pe care o consider foarte pragmatică şi foarte orientată în direcţia atingerii scopurilor, dar din păcate prea puţin aplecată către formele de cultură cu care au crescut generaţiile anterioare, inclusiv a mea. Spre exemplu, îmi aduc aminte cu plăcere de bunica mea Cătălina, cea care mi-a insuflat pasiunea pentru lectură încă de la o vârstă fragedă. Din fericire, am reuşit să-mi educ fiul în spiritul valorilor cu care am crescut şi eu, iar în ciuda tentaţiilor din zilele noastre, copilul meu îşi face timp să citească. Poate că sunt nostalgică, însă generaţia mea umplea sălile de lectură ale bibliotecilor, astăzi aproape 80% dintre români declară că nu au frecventat bibliotecile.

Mă alătur celor 24% dintre compatrioţii meu care consideră cultura a fi “nu prea importantă”. Într-adevăr, a afirma că rolul culturii este doar important este prea puţin. Cultura este fundamentală, crucială în formarea caracterelor şi a valorilor. Am convingerea că vom avea generaţii de succes, tineri care vor schimba în bine România, profesionişti formaţi la şcoli de renume care vor veni, asemeni mie, să pună umărul la dezvoltarea ţării noastre. Dar nu pot să neg că marea mea dorinţă ar fi ca generaţiile de tineri valoroşi să fie mai puternic ancorate în reperele culturale, cele care dau substanţă spiritului şi ne păstrează nealterată identitatea. 

Barometrul de Consum Cultural 2014. Cultura, între global şi local