Constantin Brâncuşi

Ce a ştiut Brâncuşi? Cred că a ştiut să-şi urmeze menirea. Pentru asta, el nu putea să asculte de un patriotism fudul şi egoist.

Drumul lui e drept chiar dacă pare altfel: se căutase pe sine însuşi şi s-a găsit. Nu putea fi sculptorul care a devenit între mîrlani şi indiferenţi, nici într-o mentalitate care-i suportă ba îi şi sprijină de multe ori.

Iar Parisul era pe vremea aceea raiul neîmpăcaţilor. Endre Ady nu putea nici el să devină ceea ce a devenit fără nonşalanţa boemă a capitalei Franţei, iar Oscar Wilde ar fi făcut bine dacă ar fi rămas în Franţa să nu fie întemniţat de propria-i naţiune ipocrită.

Brâncuşi fusese mai norocos decît ei prin iar faptul că fusese român şi ţăran. Provenise dintr-o structură socială mult mai puţin stratificată şi dintr-una mult mai gregară decît cea maghiară sau cea britanică. În acelaşi timp, dintr-una mult mai arhaică.

Operele sale sublime de la Coloana infinită la Domnişoara Pogány sunt rezultatele acestui arhaism, şi mai ales a căutării ei dintotdeauna. În mijlocul Parisului, era tot atît de român cum fusese la Hobiţa, numai că putea fi el însuşi fără să fie nevoit să se miluiască în faţa tuturor caţavencilor şi dandanachelor. S-a şlefuit pînă cînd a ajuns din nou la rădăcinile lui, la rădăcinile adevărate, nu la cele retorice şi deci mincinoase.

Astăzi e ziua lui de naştere, dar el se naşte întotdeauna, renaşte din cenuşa căutării şi a regăsirii. Un ţăran romăn care devenise român adevărat la Paris. Dar e un lucru îndeobşte ştiut: pentru a se găsi pe ei înşişi, copiii trebuie să plece de lîngă părinţi.