Cannes 2013. Ziua Victoriei

„Great! Niciun an fără premiu la Cannes pentrut noi” ar putea fi subtitlul acestei corespondenţe de pe Croazieră. A fost şi textul unui sms entuziast al unei bune prietene, fireşte şi cinefilă. Asta cred că ar fi ceea ce şi-ar dori orice iubitor de film din România!

Da! O dată în plus am fost extrem de mândră / mândrii de conaţionalul nostru Tudor Cristian Jurgiu, regizorul care a concurat pentru Cinéfondation, rămânând iniţial printre cei 18 aleşi, dintre 1550 de filme înscrise, de la 277 de şcoli de cinema. UNATC-ul este din nou în frunte, alături de prestigioasa FAMU, de la Praga, Institutul de Film de la Chicago sau INSAS-ul Wallonie-Bruxelles (care e primul care a şi dat comunicatul victoriei, nemenţionându-i însă pe ceilalţi laureaţi).  

Preşedinta juriului - Jane Campion, Lady Jane (regizoarea neo-zeelandeză cu un Palme d’Or pentru un scurt „Peel”, în 1986 şi în 1993, pentru lungul şi tulburătorul „Pianul”) i s-a adresat într-un mesaj lui Gilles Jacob, Preşedintele Festivalului, care a rămas la propriu fără grai, în după-amiaza decernărilor. Ea a precizat că toate premiile au fost decise în unanimitate. „În acvariu” (care era racord cu genericul neschimbat de ani de zile al celor 24 de trepte care ies din mare, printre peştişori - cărora mă gândesc că sunt acolo ca să aibă cui să ceară concurenţii să li se îndeplinească o dorinţă -  şi se înalţă la cer, pe muzica lui Camille Saint-Saëns) a ieşit ex-aequo, pe locul trei, alături de slovacul animat „Panda”, de Matus Vizar, pe poziţia a doua fiind belgianul „În aşteptarea degheţului”, al Sarei Hirtt, iar pe primul loc americanul iraniencei Anahita Ghazvinizadeh „Needle”, unde reapare, fireşte în alt context, dar la fel de pregnantă povestea cu găurirea urechilor pentru a putea purta cercei ca în „Legăturile bolnăvicioase” de Tudor Giurgiu. O aluzie în imagini se găseşte şi în marele favorit de anul acesta „Viaţa Adelei” .

Revenind la acvariul nostru, mărturisesc că l-am văzut deja de 3 ori, de 2 ori în sală, atentă şi la reacţia publicului din toată lumea , care s-a distrat la dialogurile sau jocul celor doi foarte tineri şi talentaţi actori, fermecătoarea Maria Mitu (sportiva din „În derivă”) şi convingătorul Ionuţ Vişan (puştiul din „Şi caii sunt verzi”). O dată în plus, am remarcat în decor afişul cu celebrul Godard „Cu sufletul la gură”, care nu numai că are de-a face cu frământările cuplului, dar culmea, în aceeaşi sear,  Cannes-ul a reprogramat „Omul din Rio”, cu Belmondo care-i dădea cândva replica gracilei şi atât de complexei Jean Seberg, din aceeaşi stofă de actriţă stilată ca Maria.

Pornind de la veşnicile neînţelegeri mărunte în doi, ba se ceartă, ba se împacă, un ping-pong fără sfârşit (pare-se boală universală). Dar poate că în asta constau şi „vitaminele” unei iubiri! Jurgiu schiţează un portret, în 20 de minute, pe care vă promit că o să-l puteţi vedea la „Anonimul”, unde l-am selecţionat deja de la prima vedere. Ceea ce am apreciat în egală măsură a fost speech-ul de mulţumire, în care şi-a menţionat profesorul, pe Sorin Botoşeneanu, şi ne-a asigurat că finalul este unul fericit, în realitate, pentru că aşa i-a fost inspirat scenariul. În viaţă, cei doi au rămas împreună.

Înainte de a intra în Sala Bunuel, echipa prezentă pe Riviera franceză m-a invitat în salonul Cinéfondation, unde am vorbit cu drag despre proiecţiile de până atunci. Mi-a plăcut că îi preocupa şi ce fac ceilalţi colegi, indiferent că-i cheamă Jarmusch, Polanski, Soderberg, Ozon, Payne, Desplechin, Kechiche sau Joel, Ethan Coen (şi la ei fiind doi fraţi producători, care sper să ajungă ca Weinstein).

După ce s-au dat diplomele, pe terasă s-a băut o cupă de şampanie, cu mini-prăjiturele şi fructe pe o ţepuşă (şi ele racord cu sângele congelat pe băţ, pentru urmaşii lui Dracula, plini de umor negru şi replici sclipitoare de la Jarmusch). M-am bucurat că am apucat să-i ofer Mariei un trandafir galben (ca în „Viaţa şi epoca judecătorului Roy Been”, de John Huston, cu acelaşi Paul Newman, de pe afişul ediţiei 66 , care urma să-i dăruiască Avei Gardner - Ava fiind numele unuia dintre personajele din „Only Lovers Left Alive” , care a fost imediat după), înaintea certitudinii recunoaşterii oficiale. Îl „culesesem” din arajamentele care însoţeau mesele oferite presei de către primarul Cannes-ului, undeva sus pe un deal de unde oraşul se vede fabulos şi invitaţii sunt întâmpinaţi cu coroniţe înflorate de către locanice îmbrăcate în costume tradiţionale din Provenţa, care seamănă cu femeile din Corul de la Sfântu Gheorghe, care căntâ pe malulul Dunării, înainte de prima seară în camping, la cinema în luna august de 9 ani încoace.

Prânzul aioli, în cetate, printre copaci înverziţi şi ocrotiţi de o statuie de marmură albă a Maicii Domnului, a fost unul cu peşte şi sosul de ulei de măsline cu usturoi, care seamănă a maioneză mai aromată, cu legume şi mai ales cu cartofi noi, vin alb, roşu şi roze, baghetă şi vreo patru feluri de tartre: cu mere, cremă de vanilie şi capşuni, nucă şi rubarbă. La final o cafea ca s-o luăm de la capăt cu vizionările, că nu e vreme de siestă.

Nostim e că în fiecare an, primim în dar o sticlă de ulei de măsline, doar că la controlul acerb, înainte de intrarea în săli nu-i voie cu lichide sau alimente (acum nu cred că se apucă vreun ziarist de apusul regim cu ulei, panaceu al epocii trecute, când oricum era şi cartelet şi majoritar nerafinat!) Pe scurt, ne-au trimis pe toţi vreo o mie de jurnalişti, pe la intararea artiştilor (ca şi cum n-am fi ajuns în acelaşi loc). Singurul lucru bun e că am descoperit un automat de suc de portocale, stoarse pe loc, parfumat ca la Crăciun şi dulce şi rece! Tot răul spre bine! Mai greu cu labirintul din Palat, unde n-ar strica un GPS.

Filmul înscris pe ultima sută, al americanului-irlandezo-ceh şi neamţ Jim Jarmusch (fiul unei cronicărese de cinema, un fel de Nae, doar că la el era tatăl: Tudor Caranfil) era o încântătoare cascadă de replici rafinate, cinice şi sclipitoare (o caracteristică a selecţionatelor de anul acesta de la Coeni cu „Inside Llewyn Davis”, la Payne cu „Nebraska” lui, ori la franţuzeştile  „Un castel în Italia”, „Jimmy P.” sau „Tânără şi frumoasă”). Muzică, instrumente vintage, nişte bijuterii pentru cunoscători, realizatorul fiind şi muzician, biblioteci citite şi memorate pe loc, zombi şi vampiri deprimaţi sau nimfomane bulimice. John Hurt - care îl interpretează pe Marlowe şi susţine că el a scris opera lui Shakespeare - şi Tilda Swinton - partenerii dintr-o viitoare premieră cu Vlad Ivanov -,  Tom Hiddleston - care a jucat în recentul Spielberg: „Calul de luptă” - şi poloneza Maia Wasikowka.

Dimineaţă, „The Immigrant”,  în regia lui James Gray (care a scris şi scenariul la „Blood Tie”, prezentat hors-concours), ambele cu Marion Cotillard. Şi aşa am ajuns în Insula Ellis (că tot a fost la „Cleopatra” fiica lui Richard Burton, care juca în miniserialul care ne obseda, pe vremea când voiam chiar toţi să emigrăm). Anul 1921. Sosesc 2 surori de la Katovice, una cu TBC şi cealaltă cu moravuri îndoielnice (cunăscătorii spun că deşi franţuzoica a făcut mari eforturi, şi regizorul nu mai contenea cu laude la conferinţa de presă, accentul nu-i din zonă, de la Katowice şi, pentru un nativ, doar vreo 80% s-ar fi înţeles, ceea ce mi-a amintit de „Dracula” lui Coppola şi cum se vorbea româneşte; peste ani şi-a cerut şi scuze; sau mai recentul „Charley Countryman trebuie să moară” de la Berlinală, unde e un fel de frazare de strigoi ). Povestea este una clasică, frumos ilustrată ca un serial englezesc, cu un formidabil Joaquin Phoenix (de curând filmat de compatriotul nostru Mălaimare Jr. în nominalizatul la Oscaruri şi Globuri „The Master” al lui Anderson). Se alină durerea cu opium (titlul filmului a/n de aseară, dedicat lui Cocteau de Arielle Dombasle , unde cel mai reuşit lucru a fost mesajul directorului cinematecii Serge Toubiana, conceput de Bernard Henri-Levy, filozoful partener al artistei cu trup de sirenă şi venit ca din partea genialului creator, dispărut acum o jumătate de veac . V-aş recomanda în schimb, marţi 28 mai, la Institutul Francez, spectacolul de 60 de minute al lui Iris Spiridon, de la  ora 8 seara „Salonul copiilor teribili” ).

În „Imigranta” apare şi un magician , un pic de levitaţie, încă un trandafir , ca în „Frumoasa şi Bestia” , patima banilor şi cea mai veche meserie din lume, totul răplătit cu aplauze la final. Deci publicul vrea iar poveşti sentimentale. Mai greu am înţeles asta la „Michael Kohlhaas”, dar cred că răspunsul e charistmaticul danez, care a turnat şi pe la noi :Mads Mikkelsen (care nu e Alain Delon sau George Clooney, dar, durul face furori). În mod sigur nu Roxane Duran, care e o Regină Margot clorotică şi cu blefarită, o aschimodie neconvingătoare, care a mai avut şi ghinionul unei reluări, la clasice, a variantei cu splendida Isabelle Adjani. Caii sunt frumoşi, dar chinuiţi, cruzimea la ea acasă şi scriptul simpluţ rău, unde baza e răzbunarea (n-or fi auzit că e arma prostului?).

Mai rămâne Polanski şi se poate juriza sau specula pe lângă!