Ce spune despre noi obiectul pe care îl salvăm, simbolic, atunci când plecăm de-acasă pentru totdeauna sau pentru o vreme, într-o călătorie radicală sau una conjuncturală. Ieri - pe drumul exilului, azi - pe cel al mobilităţii ca orizont de viaţă din ce în e mai banal, obiectele sunt acumulatori de poveşti.

Ce obiecte alegem să punem în bagaj în mod voit sau doar reflex, a fost tema textelor literare pe care le-am adunat împreună cu Monica Salvan de la 24 de scriitori, traducători, personalităţi artistice, şi pe care le-am publicat în dosare tematice timp de un an în 4 numere ale revistei Dacia literară, editată de Muzeul Literaturii române din Iaşi (le găsiţi aici, aici, aici şi aici).

Între cei 24 de autori, decupez subiectiv mărturia lui George Banu: „Obiectele interzic timpului să dispară dar şi să se solidifice. Ele îi permit să bată ca o inimă ce animă circuitul sanguin al duratei, când îndepărtată, când imediată. Rămânând spaţial imobil circul într-un timp mobil: obiectele îmi servesc de martori şi totodată de probe concrete ale unor experienţe trecute. Ele nu sunt neutre, ci absorb, reţin, conservă subiectivitatea celui care şi le-a însuşit.” (George Banu. „Expertiza unui apartament”, în catalogul expoziţiei Cadre de memorie. Obiecte care ne vorbesc, ICR Paris 2017/2018).


Cătălin Pavel

Au semnat de asemenea emoţionante texte-obiect autorii Gabriel Badea-Păun, George Banu, Florin Bican, Rodica Binder, Olimpia Bogdan-Verger, Angela Bratsou, Jan Cornelius, Dinu Flămând, Cătălin Dorian Florescu, Anca Fronescu, Dana Grigorcea, Cristina Ion, Jozefina Komporaly, Gabriela Lupu, Norman Manea, Axia Marinescu, Andrei Mihăilescu, Basarab Nicolescu, Ovidiu Nimigean, Cătălin Pavel, Cristina Simion, Irina Teodorescu.

Inspirat de poveştile despre „obiectele în exil” din fiecare mărturie, graficianul Corneliu Grigoriu a închipuit câte un afiş-cadru de memorie şi proiectul nostru a devenit o expoziţie. Cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Paris, 22 de lucrări au fost expuse în luna decembrie 2017 şi în prima săptămână din noul an, la Galeria de artă din Rue de l’Exposition, în capitala Franţei. Sub titlul Cadre de memorie. Obiecte care ne vorbesc, expoziţia a fost prilejul unui dialog franco-român inedit, cu două mini-conferinţe pe tema obiectelor, susţinute de scriitoarea şi filozoafa franceză Barbara Cassin pe de o parte, şi de scriitorul şi arheologul român Cătălin Pavel, pe de alta. Fiecare a adus, în comunicările lor, perspective diferite şi complementare, cu deschideri si intersectări extrem de interesante pe subiectul larg al migraţiei, al apartenenţei şi al mobilităţii culturale, şi pe tema construirii unei memorii individuale şi comune.

Obiectele-poveşti, un patrimoniu migrator

Scriitoare, filolog şi filozof, (coordonatoare a monumentalului Vocabulaire européen des philosophies: dictionnaire des intraduisibles, Le Seuil/Le Robert, 2004 - unde figurează şi cuvântul dor), Barbara Cassin a vorbit despre necesitatea azi de a constitui nişte structuri numite „case de înţelepciune-traducere” („les maisons de la sagesse-traduire”), un proiect ambiţios, la intersecţia mai multor domenii, antropologie, lingvistică, sociologie, filozofie, cu o deschidere umanistă, reflexivă şi pragmatică deopotrivă. Fenomenul migraţiei, fluxurile de oameni de azi - fie că e vorba de refugiaţi, fie că e vorba de libertatea de mişcare – obligă la a regândi brasajul culturilor prin intermediul unui patrimoniu migrator, cu această mutaţie a accentului de la colecţii de obiecte statice, pe care ni le propun muzeele în mod clasic, la poveştile-obiect şi la cuvintele-istorii, unele intraductibile, şi chiar de aceea purtătoare de preţioase diferenţe – adevărata bogăţie patrimonială, universală.

Civilizaţia noastră s-a născut graţie traducerii, a argumentat Barbara Cassin în timpul conferinţei, evocând expoziţia pe care a curatoriat-o anul trecut la MUCEM (Musée des civilisations et de la Méditerranée) din Marsilia, „Après Babel, traduire”. A trece de la o limbă la alta, dintr-o ţară în alta, dintr-un orizont cultural în altul, e o transmitere de înţelepciune acumulată istoric – cunoştinţe – şi o transmitere de putere politică şi simbolică (ce a transmis de fapt Grecia Romei, ce a transmis Roma lumii arabe...). Pluralitatea limbilor e un blestem sau o şansă pentru omenire? Cum gestionăm diferenţele? Cum le articulăm pentru a construi o lume incluzivă, împreună?


Barbara Cassin

A traduce presupune capacitatea de a articula diferenţele şi construirea unui între limbi, între culturi, iar autoarea vede în acest model o adevărată miză a civilizaţiei contemporane. Termenul „barbar” vine din greacă, cu sensul „discurs de neînţeles”, desemnându-i pe „cei pe care nu-i poţi înţelege”. Demersul filozoafei deschide reflecţii politice dar şi acţiuni pragmatice cu aplicare concretă în cazul refugiaţilor. Spre exemplu, pentru o femeie pachtoun, cerinţa de a completa, ca refugiat ajuns în Franţa, un formular administrativ unde i se cere să spună dacă e „căsătorită”, „divorţată” sau „pacsată” n-are nicio relevanţă în orizontul culturii din care provine, unde relaţiile de cuplu exersează alte practici, dar formularul în cauză spune enorm despre civilizaţia franceză (europeană) şi reflexul de a se autoconsidera un logos dat, preeminent, de înţeles de la sine, faţă în faţă cu „blabla”-ul incomprehensibil al barbarilor. O altă acţiune iniţiată în siajul ideii de a constitui case de înţelepciune vii (des maisons de la sagesse - traduire), adică în imediată  legătură cu mutaţiile lumii de azi, vizează asocierea de microcredite şi de obiecte-povestiri, în aşa numitele bănci culturale. În perioada de integrare în societatea de primire, refugiaţii, migranţii care cer un microcredit propun în schimb un obiect care să vorbească despre parcursul lor de viaţă. Obiectul capătă greutate şi sens patrimonial odată cu povestea sa înregistrată, obiectele-povestiri, inseparabile, putând fi stocate şi oferite prin intermediul unor bănci-muzee, sensibile la ideea unui patrimoniu migrator, în acord cu mutaţiile civilizaţionale de azi.

A treia etapă a proiectului gândit de Barbara Cassin şi derulat împreună cu mai multe instituţii şi asociaţii din Franţa, vizează un recul ştiinţific, o reflecţie aprofundată asupra dificultăţilor care apar la analiza acestor interacţiuni. „Din toate acţiunile de pe teren, unul dintre blocajele principale care apare în mod evident este raportul între cele trei religii monoteiste. Ideea mea este să începem să lucrăm la un dicţionar al termenilor intraductibili în cele trei religii, a mărturisit Barbara Cassin la vernisajul expoziţiei de la ICR Paris. Cum se spune « Dumnezeu”, cum se spune „Celălalt”, cum spunem „eu cred”, cum se autodesemnează „Cartea sfântă”? Pornind de la cuvintele în limbă, de la raportul diferenţiat pe care fiecare carte sacră il întreţine cu limba şi cu traducerea, încercăm să fabricăm un dicţionar al celor trei religii monoteiste.”


Click pe imagine pentru a o mări

Complementar, scriitorul Cătălin Pavel, deopotrivă doctor în arheologie – a lucrat în situri din Turcia, Maroc, Franţa, Germania, etc – a vorbit despre biografia obiectelor salvate de arheologi şi modul în care ele pot participa la întreţinerea imaginarului colectiv subsumat culturii europene: ”Când îi privim pe Ahile si Ajax jucând zaruri pe superba amforă a lui Exekias, ne putem împiedica să ne închipuim că zarurile acelea se află încă undeva în pământ, în faţa zidurilor Troiei? Or, întrebarea aceasta – desigur, nearheologică, de vreme ce vine dintr-o prioritate literară – reînnoieşte metaforic, pe baza obiectului celui mai neînsemnat dintre toate, angajamentul nostru faţă de o întreagă cultură europeană.”. În opinia arheologului - expert în obiecte, fragmentele cele mai insignifiante sunt adânc purtătoare de sens: „Trebuie să reabilităm obiectele simple, fie ele banale cioburi de ceramică. Obiectele simple sunt cele care stochează cunoaşterea, trecutul, ele sunt cele care ne învaţă ceva despre lumea construită. Separarea ontologică între fiinţă umană - lucru inanimat vorbeşte de vechea obsesie carteziană a disjuncţiei subiect-obiect, care se dovedeşte falsă în măsura în care obiectele au o viaţă socială, o biografie şi sunt acumulatoare de poveşti.

Acumulatoare de poveşti

Expoziţia Cadre de memorie. Obiecte care ne vorbesc, realizată de Muzeul literaturii române din Iaşi şi prezentată la ICR Paris, e o colecţie de astfel de acumulatoare de poveşti, în lipsa obiectelor, sublimate voit în afişe emblematice. Peste 20 de autori şi-au povestit obiectul pe care l-au luat cu ei, uneori l-au pierdut pe drum, alteori l-au oferit păşind într-un nou, definitiv sau temporar, orizont al vieţii. Cu o stilistică minimalistă, graficianul Corneliu Grigoriu a propus o succesiune vizuală cu aspect de film, inspirată de avangarda rusă (Serghei Eisenstein şi Lev Kuleshov), fiecare autor fiind prezent în expoziţie printr-un poster, un cadru de memorie, cu acelaşi background binar simbolic – alb-negru, text-imagine, libertate-dictatură. Anul 1989 împarte expoziţia în două secţiuni, frontiera dintre plecările de dinainte de 1989 şi plecările de după 1989 fiind reprezentată printr-un stop-cadru. Pe fiecare poster, ruptura temporală este semnalată de anul plecării autorilor, cu ultimele două cifre în roşu pentru cei care au emigrat din România totalitară, respectiv în alb, pentru cei care au plecat după căderea regimului comunist. Fragmentul de text din inima fiecărui cadru-obiect confirmă ideea de ruptură şi înstrăinare proprii plecărilor de dinainte de 1989, în timp ce începând cu 1990, poveştile reflectă progresiv imaginea unei relaţii diferite cu Europa, cu lumea: „Plecările din România comunistă însemnau umilinţă, frică, pierdere iremediabilă. După 1989 plecările devin treptat alegeri naturale, legitime. Obiectele-reper ne permit să aruncăm o privire asupra acestei construcţii identitare dinamice şi complexe”,  a rezumat Monica Salvan, coordonatoare de proiecte internaţionale la Muzeul literaturii Române din Iaşi, curatoare a expoziţiei.


Curatori conferenţiari (de la stânga la dreapta): Cătălin Pavel, Monica Savan, Barbara Cassin, Cristina Hermeziu, Corneliu Grigoriu FOTO ICR Paris

De la diploma confiscată de vameşi la oglinda de buzunar găsită miraculos într-o geantă, de la manuscrisul abandonat – prea riscant – la ediţia originală a Ochiului de greier de Ana Blandiana, de la stiloul „Pelikan” nou –nouţ la perechea de blugi râvnită mai presus de orice, de la ursuleţul Teddy la ceasul de masă care rămâne veşnic în urmă, obiectele evocate de autori capătă sens şi consistenţă datorită poveştilor, „obiecte” reflexive care ne structurează memoria şi devenirea.  

Mulţi dintre vizitatorii expoziţiei de la ICR Paris  care au lăsat un gând în carnetul de impresii au mărturisit că, deşi la început au fost surprinşi de absenţa obiectelor, au trăit o puternică identificare emoţională cu poveştile spuse de articularea dintre imagine şi text.  Salvate individual pentru a începe sau pentru a continua un drum într-un alt orizont cultural, destinul obiectelor este acela de a reprezenta, concret şi simbolic, suma fragilităţilor noastre: obiectele se pierd, se sparg, ajung, de cele mai multe ori praf şi pulbere. Poveştile lor, în schimb, individuale, subiective, odată împărtăşite şi împrăştiate în cuvinte devin adevărate obiecte indestructibile, transmisibile, care ne leagă unii de alţii.

Semne particulare în mitologia personală a celor care exersează mobilitatea, obiectele-poveşti sunt urmele unui tezaur preţios dar care trece de orice vamă. Uman liberi indiferent de graniţe, ne lăsăm  priponiţi de poveştile obiectelor, transmisibile, indiferent de orizont. Obiectele „în exil” fac din călători o poveste ambulantă, comună.

Barbara Cassin: „E nevoie de o ştiinţă imensă şi de un mare talent pentru a arăta mişcarea acolo unde e imobilitate, pentru a face loc cuvintelor în lipsa obiectelor – cele care contează în fiecare viaţă”. (Livre d'Or, expoziţia Cadre de memorie. Obiecte care ne vorbesc, ICR Paris 2017/2018).