Regizorul nostru Călin Peter Netzer e, ca şi în 2012, la concurenţă cu argentinianul crescut în Chile, care atunci venise cu Gloria, care a luat premiul de interpretare feminină, iar acum cu Femeia fantastică, răsplătită cu cel mai mare punctaj în Screen International! Vineri, Netzer e invitatul celei mai curtate vedete de radio, pasionat de film şi la rândul său, uneori, cineast (a făcut o docu-drama tulburătoare despre bunica sa). Ei bine, Knut (ca pe unul dintre usuleţii emblematici ai Festivalului, ce potrivire nimerită) Elsterman, de la RadioEins, care are în fiecare seară emisiune (şi filmată şi apoi dată pe acelaşi monitor gigantic de care pomeneam la începutul articolului, unde curg şi conferinţele de presă cu staruri), în cafeneaua de la CinemaxX, îl va intervieva foarte iscusit pe cel care acum 5 ani... împuşca Ursul de Aur. Moderatorul (în altă ordine de idei, mare fan al lui Cristi Puiu, pentru Sieranevada, despre care are convingerea că era de Oscar) mi-a mărturisit că e fericit că poate pune întrebările în germană. Încă un atu al lui Călin Peter Netzer!

Capitolul 5

În fiecare dimineaţă, la intrarea în Berlinale Palast, spre 9 fără ceva, după o cafea Nespresso într-un pahar eco (dacă nu-l ai – costă doar 2 euro şi e personalizat, adică ursularizat, ca să zic aşa - n-ai, nu bei, că nu ţi-o poate turna în pumn, şi apropo, anul acesta, deşi e plin de abatoare şi căprioare vânate pe ecran, carnea e exclusă din meniurile oficiale), după ce se stă, tot la Hyatt, o coadă care pare fără sfârşit, dar merge speedy, pentru a lua bilete (gratuite, cu legitimaţia de presă) pentru peliculele din afara competiţiei sau pe care le-ai ratat că a fost sala prea plină (vezi lui Kaurismaki, pe care ce-i drept că l-a cumpărat deja Independenţa Film ca să-l aducă pe ecranele româneşti, Bravo!, şi cum e cu refugiaţi, miroase a trofeu de aur), cum spuneam, la intrare pe o plasmă enormă se vede şi se aude Tudor Aaron Istodor, Steaua noastră din 2017, actorul cel mai înalt şi mai elegant din poză!

Shooting Star, pentru cei la început de carieră, până în 32 de ani, dar care au demonstrat ceva prin rolurile lor şi au impresionat, e momentul lor de recunoaştere, pe un covor roşu, precedat şi urmat de întâlniri cu producători şi directori de casting importanţi. Anul acesta a fost năşit de Timothy Spall, care joacă în concurs în foarte ingenioasa The Party a lui Sally Potter (o petrecere pentru sărbătorirea obţinerii unei funcţii de ministru al Sănătăţii pentru personajul lui Kristin Scott Thomas (cu siguranţă că n-aţi uitat-o din... O vară de neuitat a lui Lucian Pintilie la care, coincidenţă de bun augur, a jucat şi Istodor cel tânăr, în Tertio non datur). E o ocazie cu care se află tot felul de mici-secrete, adesea dramatice, turnate în alb negru şi care s-ar putea defini printr-o cascadă de răutăţi, spuse de prieteni de-o viaţă. Şi o surpriză foarte plăcută printre atâta cinism: Ciocârlia, cântată de Grigoraş Dinicu pe un disc Electrecord ca să trezească pe cineva din morţi!

Spall rămâne emblematic pentru rolul din bizarului pictor genial: Turner. Aş adăuga, însă, că nicio selecţie n-ar trebui să fie fără artişti plastici, iar la ediţia a 67-a au fost. După straniul Giacometti, a venit rîndul copilului teribil şi teribilist, un Andy Warhol al Germaniei, Beuys (care se citeşte ca băieţii, pe englezeşte), care a fost un excentric cu pălărie, care a creat o modă valabilă şi azi (e drept că în timpul războiului avusese un accident în timp ce pilota, în armată, şi din care a scăpat miraculos, dar cu o enormă cicatrice pe scăfârlie). Pentru el sculptura era un vehicul de comunicare, o făcea şi în untură, şi declara: „I like America and America likes me”, cu siguranţă ceva mai mult decât compatrioţii săi care adesea îl ironizau. A încercat să intre cu Verzii în Parlament, dar proprii colegi l-au trădat. Fireşte, ura băncile (ceea ce a creat mare satisfacţie în sală! I-o fi sunând şi pe ei când întârzie cu rata, chiar dacă n-au nicio vină!). Şi apoi a mai fost Maudie, care deşi se scrie ca blestematul franţuzesc, nu-i decât un prenume de alint de la Maud, Maud Lewis (extraordinara Sally Hawkins îi dă viaţă), o pictoriţă naivă (ale cărei lucrări le cumpără şi Nixon, şi se face un reportaj TV care-i va schimba viaţa) care este de o tandreţe dezarmantă. Considerată un fel de My Left Foot la feminin, pentru că din pricina unei cumplite artrite devenise mai ciudată pentru cei din jur (o descoperim la final, în imagini de arhivă, alături de soţul ei, un pic bizar şi el, strălucit întruchipat de un alt actor de la litera H, Ethan Hawke - ce de litere la comun cu protagonista! Aici, acest negustor ambulant, sever şi veşnic ursuz are un suflet mare şi se ocupă şi de un orfelinat, ca mama reală a actorului: Leslie, care a reuşit să facă o lege din ideea lui OvidiRo, cu mersul obligatoriu şi răsplătit la grădiniţă!). Regizoare este o irlandeză, Aisling Walsh!  

Treaba a venit cu o comedie politică, cu Penelope Cruz în: Regina Spaniei, nu Letitia, ci Isabella, finanţatoarea lui Cristofor Columb, preferata generalisimului Franco, în civil actriţa (că e film în film, şi o scenă memorabilia este cum se contruieşte un decor-peisaj!) Macarena. Dictatorul îi permite unui scenarist de pe lista neagră a lui McCarthy să lucreze în Peninsula Iberică, dacă la Hollywood nu mai poate, dar tot fără să-i apară numele pe ecran! Cum însă scriptul e supus multor compromisuri, zice şi mersi că nu ştie lumea că e al lui.

Şi încă un franţuzesc, dar care nu intră printre cele jurizate: Sage Femme / Moaşa (regia Martin Provost, care a ales să strecoare cam multe cadre cu naşterile excesiv de realiste!), cu o Catherine Deneuve (cartoforeasă şi diagnosticată  cu o boală terminală) pe post de fostă amantă, îmbătrînită şi încă plină de fiţe, care vrea să se împace cu fiica iubitului, minunata şi echilibrata Catherine Frot. În peisaj apare şi belgianul namurez amorez acum, cu mare şarm, aproape inexplicabil, Olivier Gourmet! Şi total neaşteptată prezenţa scurtă, dar de neuitat, a unei frumuseţi de altă dată, din Fantomas mai ales, Mylene Demongeot!

Capitolul 6

Bright Nights e istoria unui tată care vrea să se împace cu fiul său, părăsit în copilărie (realizator: Thomas Arslan), şi se porneşte într-o prea lungă şi adesea plicticoasă călătorie, chipurile iniţiatică, după moartea bunicului. Noroc că peisajele seamănă cu Râşnovul şi asta trezeşte nostalgii! Pe alocuri, are aerul lui Captain Fantastic sau chiar al autohtonului Principii de viaţă, dar lumea s-a bucurat sau poate mulţi s-au identificat cu acest nemţesc, unde se fac aluzii la conflictul dintre generaţii pornind de la filme: Stăpânul inelelor vs Rocky! (să nu uit, mereu apare sintagma pas cu pas, deci e din germană şi nu doar un titlu de carte prezidenţială best-seller!)

Mr. Long chiar e cam lung, dar japonezului Sabu i se permite când e vorba de un ucigaş cu simbrie şi o frumoasă prostituată şi mai ales de un adorabil copilaş. Sigur au sporit vânzările de sushi şi de supă cu tăiţei chinezească! Subliminalul lucrează! Pentru că a venit şi Luna la Tokio are nuanţa cea mai intensă şi mai închisă de albastru, un romantic, cu poeme locale, universal valabil, ideal în Ajun de Sfântul Valentin!

Pe 15 şi un serial nemţesc: 4 Blocks, cu clanuri interlope şi apărarea onoarei, pe care îl promovează, cu petrecere cu tot, TNT (Turner Broadcasting System Europe!). Cum tot aici a început şi aventura lui House of Cards (unde unele dintre episoade au fost regizate de poloneza Agnieszka Holland!), speranţele sunt mari! 

Logan cu australianul Hugh Jackman va încheia Berlinala, un blockbuster deja ultra vânat şi la noi! Toţi bărbaţii fatali au trecut pe la această ediţie, de la Richard Gere la unul despre care se mai auzi curând pe planetă: Mircea Postelnicu (din Ana, mon amour), Alec Secăreanu (din God’s Own Country), Alex Potocean (de la Talents şi din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, care sărbătoreşte un deceniu) la Tudor Aaron Istodor şi enumerarea rămâne deschisă!