Après un rêve… la Castelul Peleş

Nu cred că exagerez... Ne-am revenit ca dintr-o visare la sfârşitul recitalului cameral susţinut la sfârşitul săptămânii trecute în Salonul de Muzică al Castelului Peleş. Intregul program – muzică clasico-romantică de secol XIX, de început de secol XX – a fost suţinut de doi tineri muzicieni ce parcurg trepetele luminoase ale profesionalismului în zona atât de pretenţioasă a muzicii de cameră.

Pianistul Toma Popovici şi tenorul Silviu Alexandru Mihăilă aparţin aceleiaşi generaţii; deşi diferenţa de experienţă muzicală scenică este sesizabilă. Sunt tineri ce construiesc temeinic actul artistic al întrupării operei muzicale.

După un vis…. Este titlul unei faimoase melodii scrise de Gabriel Fauré în anii 70 ai marelui secol romantic, un inspirat opus al tinereţii mature, opus notat pe versurile unui anonim poem italian tradus mai apoi în franceză. Este exaltarea întru iubire, înspre lumină, avânt ce se ofileşte în cele mai apoi spre zonele abisale ale resemnării; căci cel ce visează tânjeşte să revină în singurătate, în teritoriul de mister al nopţii. A fost, poate, momentul de vârf al colaborării dintre cei doi tineri muzicieni.

Există în cântul lui Silviu Mihăilă o sensibilitate constructivă ce conferă susţinere întregului edificiu muzical. Se poate vorbi de intuiţia faptului potrivit căruia sentimentul poetic este cel care conduce muzica ce serveşte textului. Iar diferenţierile stilistice, atent formulate de Mihăilă (foto dreapta) în fiecare caz în parte, decurg firesc din valorile de sens ale cuvântului, din valorile fonetice ale acestuia, colorând nivelul expresiv al cântului.

De la chanson-urile enesciene scrise pe vesturi de Clement Marot, la lieduri de Beethoven sau Schubert – Adelaide şi, respectiv, Tu esti liniştea, la song-urile semnate de englezii Michael Head şi Ralph Vaughan Williams, un întreg periplu privind evoluţia artei cântului cameral este parcurs cu bună înţelegere privind specificul cuvântului intonat. Silviu Mihăilă dispune actualmente de un aparat vocal atent constituit, o voce de tenor dramatic capabilă a se integra intimităţilor cântului cameral, capabilă a răspunde exigenţelor genului de operă. Este un tânăr artist, o voce de care vom mai auzi în viitorul apropiat.

A fost susţinut îndeaproape de pianistul Toma Popovici (foto stânga), un muzician araşat valorilor cântului cameral, un artist care potenţează dinlăuntrul textului acel specific cu totul aparte al relaţiei dintre voce şi pian; mă refer la respiraţia firească a muzicii ce urmează arcul devenirii vocale în relaţia cu sensul expresiei muzical-poetice. In deschiderea recitalului, Toma Popovici a prezentat un cunoscut opus pianistic, Sonata în re major Pastorala de Beethoven, o lucrare de maturitate a compozitorului, o lucrare asupra căreia – nu poţii să nu observi! – tânărul pianist a meditat îndelung. Mă refer la echilibrul ansamblului părţilor, la raportul planurilor dinamice, la marea respiraţie ce aşează raportul tempo-urilor într-o relaţie funcţională… ; şi nu în ultimul rând la determinarea privind voinţa de sunet.

Este de menţionat, atât tenorul Silviu Mihăilă cât şi pianistul Toma Popovici şi-au făcut studiile liceale de specialitate în ţară în cadrul Colegiilor Naţionale de Muzică George Enescu şi, respectiv, Dinu Lipatti; aici şi-au construit o bază solidă pentru mai departe. Au studiat şi studiază ulterior peste hotare, Silviu Mihăilă la Mancherster în cadrul Colegiului Nordic Regal de Muzică din Mancester, din Anglia, Toma Popovici, cu un deceniu în urmă, în cadrul Colegiului de Arte Frumoase al Universităţii din Boston, din Statele Unite.

In anul ce a trecut, în baza unor temeinice, a unor promiţătoare audiţii, Silviu Mihăilă a fost apreciat, a fost promovat în cadrul Departamentului de Artă Vocală al prestigioasei Manhatan School of Music din N.Y. - S.U.A. Recitalul susţinut la Castelul Peleş a constituit prima sa importantă apariţie în ţară; cu câteva luni în urmă o evoluţie similară a avut loc în sala de concerte a oraşului Mancester.

Pianistul Toma Popovici se constituie într-o prezenţă constantă pe scenele noastre de concert dar şi peste hotare; iar aceasta atât în calitate de solist concertist cât şi de colaborator, de membru fondator în cadrul diferitelor formaţii de muzică de cameră. In plus se poate vorbi de o notabilă activitate în plan pedagogic; deţine o catedră de pian în cadrul Universităţii naţionale de Muzică din Bucureşti. Discipol al pianistei Dana Borşan, Toma Popovici este doctor al Universităţii bucureştene de muzică şi, în prezent, lector al aceleiaşi instituţii de învăţământ artistic.

Nu poţi să nu observi, nu poţi să nu te bucuri – iată! - o nouă generaţie de muzicieni accede spre nivelul de semnificaţie al scenelor noastre de concert, al scenelor muzicale europene.