Cum gestionezi impasul în relaţia de cuplu. „Este nevoie de efort comun pentru a construi o nouă realitate“

0
0
Terapia de cuplu îi poate ajuta pe parteneri în rezolvarea blocajelor FOTO www.betterhelp.com
Terapia de cuplu îi poate ajuta pe parteneri în rezolvarea blocajelor FOTO www.betterhelp.com

Adina Buzgău, psihoterapeut sistemic de familie şi cuplu, vorbeşte într-un interviu pentru “Adevărul” despre provocările din relaţia de cuplu, dar şi despre rolul terapiei în momentele de cotitură dintre parteneri.

Licenţiată în psihologie, pe care a absolvit-o la Cluj-Napoca şi deţinătoare a unui titlu de master în consiliere psihologică, sălăjeanca Adina Buzgău (foto jos - n.n.) este psiholog specializat în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională, respective psihoterapie sistemică de familie şi cuplu. Într-un interviu pentru “Adevărul”, ea spune că oamenii ar trebui să îşi facă un obicei din a apela la psihoterapie în mod preventiv, nu doar atunci când suferinţa este demult instaurată. În cazul unui cuplu, terapia poate fi o formă de educare, pentru o viaţă mai bună.

“Adevărul”: Cum funcţionează terapia de cuplu şi ce trebuie să ştie cei care apelează la ea?

Adina Buzgău: Psihoterapia de cuplu este un proces colaborativ, în care psihoterapeutul alături de cel sau cei care apelează la serviciile sale, caută căi reale şi realizabile de a ieşi din impas. Colaborarea implică relaţionarea la nivel de egalitate. Fiecare dintre cei implicaţi în acest proces este expert în domeniul său: psihoterapeutul este expert în teorie, în modul în care funcţionează oamenii, relaţiile, familiile. Cei care vin la terapie sunt experţi în a trăi propria viaţă: ştiu cel mai bine cum este viaţa lor, cum au trăit până acum, cum au ajuns în impas, ce vor să facă în viitor, ce resurse au. Terapia de cuplu şi familie funcţionează după principiile generale ale psihoterapiei. În plus faţă de terapia individuală este faptul că problematica semnalată este abordată din perspectiva relaţiilor de familie, a relaţiei de cuplu, a întregului ca sistem, şi se folosesc tehnici de lucru specifice. Este important de ştiut că nu este o condiţie obligatorie ca ambii parteneri să vină la terapie pentru a beneficia de terapie de cuplu. Ca urmare a terapiei de cuplu cu unul dintre parteneri vor interveni schimbări în relaţie, care pot duce la îmbunătăţirea ei. De obicei cei care apelează la psihoterapeut sunt cei care resimt mai intens suferinţa ori sunt mai preocupaţi de a aduce schimbarea.

La terapie de cuplu şi de familie se poate apela ori de câte ori în viaţa noastră intervin situaţii noi, cărora nu ştim cum să le facem faţă.

Când apare instabilitate, pierderea echilibrului emoţional, când intervine o situaţie de criză cauzată de diverşi factori interni sau externi. Poate fi o criză de sens. Poate fi o pierdere suferită în familie: fie pierderea unor persoane, fie pierderea sănătăţii, a locului de muncă. Atunci când intervin probleme legate de intimitatea vieţii de cuplu. Un alt moment ar fi dezechilibrul cauzat de trecerea prin diverse stadii ale vieţii de familie cum ar fi: însăşi începutul vieţii în doi - căsătoria, venirea pe lume a copiilor, probleme în relaţionarea cu copiii sau diverse manifestări ale lor, schimbarea locului de muncă, divorţul, situaţii de doliu, pierderi financiare, relaţii toxice, comportamente de dependenţe etc.

Ideal ar fi ca oamenii să îşi facă un obicei din a cere intervenţie de specialitate, de a apela la psihoterapie în mod preventiv, nu doar atunci când suferinţa este demult instaurată. De exemplu să se clarifice în legătură cu schimbarea ce o aduce în dinamica vieţii de cuplu o sarcină şi un copil, înainte să ia decizia de a trece la acest stadiu al vieţii de familie. Terapia de cuplu şi familie, la fel ca orice formă de psihoterapie, poate fi şi un proces de educare, un efort comun de construire a unei realităţi noi, pentru o viaţă mai bună, cu sens şi semnificaţie!

Care rol are terapeutul? Să îi ajute pe cei doi parteneri să îşi consolideze relaţia ori să o ia pe drumuri separate?

Sub nici o formă psihoterapeutul nu are voie să intervină în liberul arbitru al celor doi parteneri de cuplu! Este total lipsit de profesionalism ca psihoterapeutul să influenţeze în vreun fel deciziile de viaţă ale oamenilor! Rolul psihoterapuetului este să-i ajute să-şi clarifice fiecare ce doreşte, cine este, ce poate face în continuare pentru a avea o viaţă mai bună, pentru a deveni o mai bună versiune a propriei fiinţe, pentru a avea relaţii satisfăcătoare!

De asemenea, psihoterapeutul poate fi un ghid, un însoţitor în procesul schimbării. În lumina abordării contemporane, misiunea psihoterapeutului vizează binele fiecărui individ în parte şi atingerea obiectivului stabilit prin consens în cadrul procesului terapeutic. De asemenea, în noile curente de psihoterapii post-moderniste, este postulată o atitudine de egalitate între psihoterapuet şi cei care sunt beneficiarii psihoterapiei. Sunt în acord cu o astfel de atitudine şi se potriveşte cu valorile şi convingerile mele. E important ca persoana care apelează la psihoterapie să se clarifice cu privire la ce anume vrea de la şedinţele de terapie.

Psihoterapia nu este o muncă uşoară. Deşi poate părea că doar stăm de vorbă şi că asta poate face oricine, ce se întâmplă în procesul psihoterapeutic este cu mare greutate pentru viaţa omului şi cu multă responsabilitate faţă de oameni din partea psihoterapeutului. Fiecare om este unic, special şi are o viaţă proprie ce nu se poate relua.

Pentru fiecare, psihoterapeutul trebuie să caute calea cea mai eficientă de lucru, să ştie cum să folosească cuvintele, întrebările, cunoştinţele teoretice acumulate, pentru a vindeca răni, pentru a alina suferinţe. Şi este important ca în cabinet, în relaţia psihoterapeutică oamenii să se simtă în siguranţă, să fie încrezători că în acel context poate vorbi despre orice, în deplină confidenţialitate, fără a fi judecat, pentru că terapeutul se raportează la el imparţial şi cu neutralitate. Să ofere sprijin, acceptare necondiţionată, imparţialitate, sentimentul de speranţă şi să fie un ghid de încredere pe baza cunoaşterii – acesta este rolul psihoterapeutului!

Cum identificăm nefericirea din cuplu şi când este indicat să cerem ajutor?

Fiecare poate să identifice când se instalează nefericirea în viaţa de cuplu. Dacă ne oferim răgaz pentru a contempla puţin la propria viaţă, la cine suntem, la ce vrem de la viaţă putem concluziona dacă în ansamblu avem un sentiment de fericire legat de viaţa noastră sau nu. Sigur că, în viaţa alertă ce o trăim azi, în încercarea de a face faţă constant cerinţelor vieţii sociale, de a face mereu un update cu trendurile vremurilor, acest lucru - de a contempla asupra propriei vieţi e posibil să se întâmple tot mai rar. Dar e necesar! Şi e binevenit, la fel cum e o zi de duminică după o săptămână de muncă intensă, pentru a nu intra într-o criză de sens.

Nefericirea se instalează progresiv, ca urmare a unei succesiuni de evenimente. Nu e ca şi cum peste noapte ne dăm seama că relaţia noastră de cuplu este în criză. Când simţim că relaţia nu mai are profunzime, că s-a instalat o rutină care nu mai este pe placul nostru, când nu mai avem sentimentul că nevoile noastre sunt satisfăcute în relaţia de cuplu, când nu mai găsim consens, când ne vine greu să împărtăşim cu partenerul de viaţă diverse lucruri ce ţin de viaţa de famile, când comunicarea devine deficitară: toate acestea sunt semne că relaţia este în impas.

Ceea ce majoritatea oamenilor nu ştiu este că pot apela la specialişti, că de acum este la îndemâna oricui să apeleze la terapie de cuplu, la consiliere, la coaching în acest domeniu. Ideal ar fi ca cei doi să ceară ajutor înainte ca lucrurile să se cronicizeze astfel încât să nu mai poată fi remediate problemele, să fie prea târziu. Prevenţia este cheia şi în astfel de situaţii. La fel ca în cazul unei boli fizice: este de dorit să apelăm la medicul specialist imediat după apariţia primelor simptome ale bolii, pentru a putea beneficia de tratament eficient şi a ne vindeca. Ar fi minunat ca oamenii să se raporteze la fel şi atunci când este vorba de problemele legate de relaţiile lor de cuplu sau familie! Din păcate însă, se întâmplă ca oamenii să apeleze prea târziu la psihoterapie: când relaţiile s-au deteriorat atât de mult încât nu se mai poate face nimic.

Ce impact are asupra vieţii de cuplu modul în care am perceput relaţia dintre părinţii noştri?

Relaţia construită de fiecare cuplu este diferită, particulară şi unică, aşa cum, dealtfel, este fiecare individ în parte. Într-adevăr însă, primul model de relaţie cu care venim în contact, este relaţia părinţilor noştri. Este punctul nostru de plecare. Ne influenţează mai ales starea pe care am trăit-o în raport cu relaţia părinţilor noştri, fondul emoţional şi relaţional al familiei de origine. Dacă am avut o stare de confort şi am perceput din partea părinţilor armonie, colaborare, încredere, respect, dragoste, vom căuta să replicăm aceste raporturi în relaţia de cuplu din familia nucleu, pe care o construim la rândul nostru. Dacă în schimb, în relaţia dintre părinţii noştrii am perceput animozităţi, abuz, lipsa dragostei, a armoniei, atunci, în căutarea bunăstării, a unei vieţi mai bune,  căutăm să avem o relaţie cu totul altfel.

De multe ori însă, se poate întâmpla să replicăm în familia căreia noi îi dăm naştere la vârsta adultă, exact acelaşi tip de relaţie cu care am crescut – fie că modelul de urmat este unul benefic sau nu. Asta pentru că ne este cel mai familiar mod de relaţionare, este ceea ce cunoaştem şi învăţăm să facem încă dinprimii ani de viaţă.

Ce căutăm cel mai adesea într-o relaţie de cuplu?

adina buzgau

Diferă în funcţie de nevoile fiecăruia. Astfel, unii caută un partener alături de care să clădească familia mult visată, alţii caută sprijin în realizarea proiectelor profesionale, alţii, stabilitate financiară etc. Ce cred eu că este foarte important este să ştim de ce intrăm într-o relaţie, să o facem asumat şi cu responsabilitate. E esenţial să împărtăşim cu partenerul ales ce ne dorim, ce planuri avem, care ne este obiectivul, scopul nostru, ce ne motivează în a clădi relaţia şi a o menţine pe termen lung.

Putem vorbi despre o “reţetă” a fericirii în doi?

Nu cred că există o „reţetă” a fericirii în doi, însă sunt multe „ingrediente” care pot să aducă fericirea, ori să contribuie la menţinerea fericirii în cuplu. Atunci când în cuplu există percepţia clară a sensului pentru care cei doi s-au unit, au parte de comunicare autentică, împărtăşesc planuri comune, au scopuri clare ce trebuie îndeplinite împreună, împărtăşesc aceleaşi valori care definesc relaţia dintre cei doi parteneri. Când la bază există ataşament, când fiecare se raportează la celălalt cu încredere, bunăvoinţă, disponibilitate, compasiune, sunt şanse reale ca fericirea să persiste în viaţa de cuplu.

Mit sau adevăr: Nu încerca să îl schimbi pe cel de lângă tine?

Legat de această preocupare - de a-l schimba pe cel de lângă noi - ar fi util să începem cu a ne adresa întrebarea: Eu în ce condiţii m-aş schimba? Aş putea să fac o schimbare la mine atunci când celălalt vrea ca eu să mă schimb? Cred că aşteptarea ca persoana cealaltă să se schimbe, crezând că doar ea este responsabilă de eşecul relaţiei, de tot ce nu merge bine, de nefericirea noastră, este o aşteptare nerealistă. E ca şi cum am urmări o himeră. Şi până să ne dăm seama că ne-am stabilit un obiectiv de neatins, trecem prin multă suferinţă, insatisfacţie, pierderea sensului, nefericire. Din perspectiva modului de abordare specific terapiei de familie, a aştepta ca celălalt să se se schimbe e ca şi cum ţi-ai programa viitorul în funcţie de câştigul la loterie – şi eu aş plusa spunând că aştepţi câştigul fără ca măcar să fi cumpărat un loz. Ceea ce ne blochează de multe ori este dificultatea noastră de a vedea propria implicare şi contribuţie în problemele cu care ne confruntăm la un moment dat în relaţie. Cred că atunci când vrem să-l schimbăm pe cel de lângă noi, este pentru că nu vedem decât propria noastră perspectivă şi o considerăm ca fiind cea corectă, cea unică funcţională. Credem că celălalt ar trebui să o adopte implicit, pentru că, din perspectiva noastră, noi deţinem adevărul.

Se întâmplă ca, la terapie să vină parteneri cu aşteptarea ca terapeutul să îl schimbe pe celălalt, să facă ceva magie prin care celălalt să devină altul, altfel. Ori asta nu se poate!

Cu siguranţă însă că, atunci când apare dorinţa de schimbare în viaţa de cuplu, este benefic să apelăm la specialişti. O intervenţie specializată poate aduce claritate, poate ajuta la creionarea unui traseu de urmat. Asta pentru că, de multe ori ştim ce nu mai vrem, ştim la ce vrem să renunţăm. Dar nu ştim ce este benefic pentru noi să punem în loc. În plus, nu ştim ce ne aduce schimbarea, cum ar arăta relaţia noastră dacă intervine schimbarea.

Procesul schimbării este unul anevoios, îndelung, greu, necesită timp. Schimbarea presupune efort, dar mai ales implicare şi dorinţă de schimbare din partea celui în cauză. De asemenea, presupune responsabilitate pentru ce aduce ca efecte în viaţa personală, în cea de cuplu, în relaţiile sociale. Dar, mai presus de toate, pentru ca schimbarea să poată avea loc trebuie să fie asumată de cel în cauză.. Cel ce a pornit pe acest drum, trebuie să se implice activ în procesul schimbării, care duce de fapt, la o versiune mai bună a sa şi, implicit a relaţiilor sale!

Ce se întâmplă cu relaţiile de cuplu după apariţia unui copil? În ce măsura un astfel de eveniment fericit poate să şubrezească o relaţie?

Apariţia pe lume a unui copil este unul dintre evenimentele vieţii de familie cu o încărcătură imensă, care inevitabil duce la schimbare. Dintr-odată, din femeie şi bărbat sau soţ şi soţie, cei doi se transformă în părinţi, în mamă şi tată pentru o fiinţă total dependentă de acţiunile lor. Dacă cei doi parteneri nu sunt pregătiţi pentru această schimbare, din păcate ceva atât de preţios cum e o nouă viaţă, poate duce la dezechilibru în cuplu, la separare sau chiar despărţire, divorţ.

Venirea pe lume a unui copil poate fi un eveniment puternic destabilizator pentru relaţia de cuplu. La fel sunt şi alte evenimente din stadiile vieţii de familie cum ar fi: plecarea copiilor la grădiniţă/şcoală, reluarea activităţii profesionale a mamei după perioada de maternitate, trecerea copiilor la adolescenţă, plecarea copiilor la facultate, etc. Pentru a preveni deteriorarea vieţii de familie şi a relaţiei de cuplu, cred că cel mai sănătos lucru pe care îl pot face oamenii este să apeleze la psihoterapie.

Femeia contemporană este dincolo de cea care creşte copii şi are grijă de gospodărie, şi o persoană cu carieră. Cum poate afecta acest aspect relaţia pe care o are cu partenerul său?

Într-adevăr, începând cu secolul trecut, au apărut schimbări semnificative în ceea ce priveşte rolul şi statutul femeii în societate. Femeia nu mai are ca preocupări principale doar creşterea copiilor, grija căminului familial şi relaţia cu soţul sau alţi mebrii ai familiei. Tot mai multe femei găsesc sens în viaţa lor prin dezvoltarea unei cariere, prin a acorda timp considerabil şi resurse în vederea evoluţiei profesionale şi personale. Sigur că această schimbare duce la modificări în dinamica vieţii de familie şi a cuplurilor în general.

Cred că este important ca atunci când cuplul şi o nouă familie se formează, cei doi parteneri să împărtăşească planurile de viitor. E de ajutor ca cei doi să caute să facă predicţii cât mai clare legate de viaţa lor de familie, despre cum văd că va evolua relaţia lor, viaţa lor pe plan personal şi familial. Din păcate însă, mintea noastră nu reuşeşte să facă predicţii despre cum vom fi noi în viitor, despre ce vom deveni noi odată cu trecerea timpului şi odată cu evoluţia noastră. Din acest motiv, pot să apară diverse situaţii de criză în viaţa de cuplu. De exemplu: o dată ce femeia dedică mult timp activităţii profesionale e evident că nu mai are aeleaşi resurse de timp şi disponibilitate pentru viaţa de cuplu, pentru familie. Dacă soţul are aşteptarea ca ea să renunţe la angajamentele de ordin profesional dar ea nu este dispusă să facă asta, pot să apară neînţelegeri şi cuplul intră într-un impas. În mod cert, o astfel de situaţie poate deveni subiectul unei intervenţii de tipul psihoterapiei de familie şi cuplu.

Care sunt semnele unei relaţii toxice?

O relaţie, când nu mai este funcţională şi duce la stări de tensiune şi dezechilibru emoţional, este toxică. Acest lucru poate însemna ceva diferit pentru fiecare. Pentru unii poate fi absenţa dragostei, pentru unii poate fi insatisfacţia ca descriptor general, pentru alţii lipsa de sens percepută etc. Când apare lipsa consensului, când apar episoade frecvente de tensiuni, dezacord, violenţă, sau delegarea constantă a responsabilităţilor doar unuia dintre parteneri - vorbim de o relaţie toxică. V-aş da un exemplu în acest sens, când partenerul infidel îi spune celuilalt „Ştii, te-am înşelat! Dar numai tu eşti de vină! Din cauza ta am facut asta!”
Sunt câteva elemente specifice care ţin de comportamente ce automat ne duc la concluzia că relaţia este toxică: dependenţele de substanţe – alcoolism, drogodependeţe, jocuri de hazard, abuz de orice fel ce intervine în cuplu, subminarea independenţei partenerului, etc. În astfel de situaţii, de obicei intervin comportamentele de codependenţă din partea partenerului-victimă. Este vital ca, în astfel de cazuri să se apeleze la ajutor de specialitate, mai ales dacă se întâmplă să fie şi copii care, de obicei sunt „prinşi la mijloc”.

Se spune că iubirea nu durează o veşnicie. De ce se întâmplă asta şi ce e de făcut?

Pe lângă zicala aceasta din limbajul popular cum că „iubirea nu durează o veşnicie”, eu mai ştiu una ce o găsesc potrivită în acest context care spune: „iubirea se transformă”. Sunt foarte multe elemente care duc la naşterea unei relaţii de cuplu. Sunt foarte mulţi factori care unesc un cuplu, care îl fac puternic şi de multe ori indestructibil indiferent de ce se întâmplă.  De ce ajungem uneori la concluzia că nu mai există iubire în cuplu şi identificăm acest lucru ca fiind o problemă, este pentru că, undeva pe drumul vieţii, au intervenit schimbări. În zgomotul existenţial al vieţii cotidiene, în care putem comunica atât de facil, atât de rapid, dacă ne oprim putem constata ceva surprinzător. Ne dăm seama că de fapt, comunicăm mult, rapid, dar superficial. Relaţiile noastre nu mai au profunzime şi ne trezim tot mai singuri.

Mă repet, spunând şi aici că, mintea noastră este foarte limitată în a face predicţii despre cum vom fi noi în viitor, despre cum vom arăta, despre cum s-ar putea descrie versiunea persoanei noastre din viitor. La fel se întâmplă şi cu relaţiile noastre. La început investim timp, sentimente, resurse de natură diferită în a construi relaţia cu partenerul de viaţă şi toate acestea duc la profunzime în relaţie. Găsim sens, satisfacţie, semnificaţie în relaţie. Pe parcurs, trăind viaţa în doi, se poate întâmpla să nu mai facem asta: considerăm că în relaţie nu mai trebuie investit, că e deja acolo, că o avem şi gata! Ne canalizăm energia, resursele, gândurile, sentimentele către alte lucruri, devenind o multitudine de răspunsuri la diverşi stimuli ce apar pe parcurs. Altfel spus, nu mai investim în relaţie. Astfel ne tocim emoţional şi putem concluziona că iubirea nu mai este. Ce e de făcut mai departe? Răspunsul se poate afla printr-o intervenţie de specialitate într-un proces de psihoterarpie. De foarte multe ori asta poate fi de ajutor şi vindecător.

De ce înşelăm?

Cauzele infidelităţii sunt multiple. Din perspectiva psihoterapiei de cuplu, infidelitatea este un simptom al faptului că relaţia de cuplu se află în impas. Însă nu este neapărat un predictor al eşecului în viaţa de cuplu, al faptului că cei doi se vor despărţi, vor pune capăt relaţiei lor. Dar, pentru ca fiecare dintre parteneri să se clarifice asupra ceea ce doreşte să facă după episodul de infidelitate ce a intervenit în viaţa lor, e benefic să apeleze la un psihoterapeut!

Mai puteţi citi:

Aplicaţia Parenthing, care îi ajută pe părinţi să gestioneze comportamentul copiilor. Cum se pot dezvolta echilibrat

Cum facem faţă frustrării? Psiholog: „Suntem o generaţie care învaţă cu greu să-şi gestioneze această stare emoţională“

Zalău


Ultimele știri
Cele mai citite