Herta Muller: „Securiştii ziceau că m-aş fi prostituat cu 20 de studenţi arabi”

Herta Muller a vizitat ultima dată  Timişoara, în 2005. Pe 8 martie, de Ziua Femeii, scriitoarea a lansat cartea „Regele se înclină şi ucide”. A fost o revenire în oraşul copilăriei şi ale tinereţii, iniţiat de Editura Polirom. Scriitoarea venea la Timişoara din postură de nominalizată la Premiul Nobel pentru literatură din 1999.

Harta Muller a participat la emisiunea "A cincea roată", moderată de Robert Şerban, unde a dezvăluit amănunte inedite despre viaţa ei din România. “Nu a trebuit să insist prea mult, a acceptat imediat invitaţia la emisiune. Era o femeie deschisă, foarte atentă la ce spune şi cu sine. E adevărat că nu era foarte volubilă, însă mi-a ieşit interviul”, ne-a declarat Robert Şerban.

Urmăriţi fragmente din emisiuna din 12 martie 2005:

Sunteţi unul dintre puţinii scriitori care au făcut dizidenţă în România! Dintre foarte puţinii, repet lucrul acesta, pentru că a fost o lume a dizidenţilor, deşi în Europa de Est cam acest tip de intelectual a făcut dizidenţa regimului.

Am avut probleme destul de mari. Dar asta, pentru mine, era de la sine înţeles. Am fost într-un grup, Aktionsgruppe Banat, tot nemţi, vreo şase, şapte oameni. Am trăit în vremurile acelea crunte, sinistre, tâmpite...M-am întâlnit cu prietenii aceia, am citit cărţi şi toată problematica s-a dezvoltat de la sine...

Dar cum v-a înhăţat Securitatea? Cum aţi fost „contactată” prima oară? Pentru că aţi fost interogată, există lucrul acesta şi în carte. Mi-e şi teamă să o spun, aţi fost în pragul sinuciderii. La 27 de ani v-aţi gândit să vă sinucideţi din cauza tracasării la care aţi fost supusă.

S-au adunat prea multe atunci. Eu am fost prietenă cu cei de la Aktionsgruppe. Pe atunci, la început, nu am scris nimic. Ştiam tot ce se întâmplă şi ei erau tracasaţi de ani de zile: şi Totok, şi Richard Wagner, şi Bossert, şi Csejka. Eu cunoşteam problema de la ei, dar în prima perioadă eu însumi nu aveam probleme cu Securitatea, pentru că nu eram interesantă pentru ei.



Când aţi devenit interesantă? Când aţi început să scrieţi?

Am devenit interesantă când am fost la fabrică, la Tehnometal, şi acolo s-a înfiinţat un aşa-zis birou de protocol. Am tradus descrieri pentru maşini tehnice, pompe hidraulice. Habar n-aveam! Şi după doi ani de stagiu, aşa se numea, s-a înfiinţat biroul ăla minune cu protocolul. Atunci tot trebuia să ies când venea un străin şi celelalte doamne care erau cu mine făceau treburile. După aceea, probabil, le-a venit ideea să mă racoleze şi au încercat să mă convingă să colaborez cu ei. Am refuzat categoric. Nici nu a trebuit să stau să mă gândesc. Era pur şi simplu imposibil să fac aşa ceva, pentru că mi-era greaţă de tot sistemul, de tot ce am văzut că se întâmplă cu oamenii în fiecare zi. Eram o persoană adultă, am văzut ce se întâmplă şi în fabrică, deci nu se punea problema să lucrez pentru o aşa firmă cum era Securitatea. După aceea am aflat că tipul care a vrut să mă racoleze la servici nu se ocupa de întreprinderi, ci răspundea de literatură. Era un securist care s-a infiltrat...Cred că au vrut să mă infiltreze în lumea literară.

„În mentalitatea unui om, un securist era ultimul gunoi. Asta e clar!”

Să fiţi turnătorul lor în lumea literară?

Da, sigur, aşa m-am gândit. Iar chestia asta cu fabrica ar fi fost numai începutul, ca să mă prindă. Şi atunci au început problemele. M-au dat afară, m-au luat toată ziua şi m-au frecat pentru că nu mai lucram niciunde. M-au întrebat din ce trăiesc şi au încercat să mă facă prostituată.

V-au percheziţionat casa?

Da. Mie cel mai mult mi-a fost frică de învinovăţirile astea absurde, care nu aveau niciun fel de fundament real. Ziceau că m-aş fi prostituat cu 20 de studenţi arabi. Nu cunoşteam niciun student arab şi ei ştiau asta, dar nu conta. Şi mi-au zis: „Să ştiţi că dacă vrem găsim nu ştiu câţi care să spună că au făcut ce au făcut cu tine”. Şi că eu primesc nu ştiu ce, ciorapi sau cosmetice. Era ceva groaznic! Atunci am spus: „De ce studenţi arabi?”. Pentru că apărea şi un rasism. Deci, era mai rău să te prostituezi cu arabi decât cu români, cu românii nu aveau nimic. „De ce trebuie să fie arabi? Pentru că voi îi dispreţuiţi pe studenţii ăştia pe care statul i-a adus să studieze aici şi care plătesc destul de scump”. Despre literatură aproape că n-a fost vorba.



Spuneţi-mi, v-au bătut vreodată?

Nu, nu m-au bătut

Dar, cum spuneţi şi în carte, au fost tentative?

Da. M-au chinuit. Odată m-au dus în zona căminelor studenţeşti, într-un demisol. În cameră erau mai mulţi, aşezaţi la masă. M-au pescuit într-un parc... Acolo mi-a fost mai frică decât la Securitate într-un birou. Mă gândeam că nimeni nu ştie unde sunt. Soţul meu, Richard, credea că sunt la coafeză. Dacă nu mai apăream, nimeni nu ar fi ştiut nimic de mine. Deci, erau mai mulţi la o masă şi era o uşă lăturalnică. În spatele uşii urla o femeie de parcă ar fi schingiuit-o sau ar fi violat-o; nu ştiam ce se întâmplă. Mie nu mi-au făcut nimic, doar mi-au aruncat buletinul pe jos şi tot voiau să-l ridic nu ştiu de câte ori. Şi tot ziceau: „Dacă nu îl ridici mai repede te ajutăm noi!”. Voiau să te aducă într-un aşa hal încât să nu mai ştii ce se întâmplă cu tine... M-am gândit; oare ce-o să mi se întâmple acum? Apoi m-au pus să mănânc. Au avut un ou fiert, nişte grămezi de sare şi ceapă verde. Bineînţeles că nu am putut să mănânc, dar a trebuit, m-au forţat. Erau nişte situaţii tâmpite. Până în ziua de astăzi mă întreb cât a fost plănuit dinainte...

Spuneţi-mi, prima dv. carte, „Depresiuni”, a apărut înainte de povestea asta cu Securitatea sau după?

După. Când a apărut Securitatea, eu nu aveam nicio carte. Eu nu ca scriitor am refuzat colaborarea, ci ca om obişnuit... Cred că, în mentalitatea unui om, un securist era ultimul gunoi. Asta e clar! Nu trebuia discutat! Cine s-a pus să lucreze pentru ei, ştia ce face. Porcăria este atât de mare pentru că omul pe care tu îl spionezi habar n-are şi are încredere în tine. Ajungi în situaţii să-ţi torni prietenii. Pentru mine era mult mai uşor să nu colaborez.

„Ceauşescu mi s-a părut prima dată om, la tribunal. Era vulnerabil, cu o fizionomie de ţăran”

S-a schimbat statutul dumneavoastră în momentul apariţiei primei cărţi? În primul rând în relaţia cu Securitatea, dar şi cu cei din jur. Se ştia că aţi publicat o carte, o carte în limba germană, apoi a apărut şi a doua. Au lăsat-o mai moale securiştii?

Cred că da. Nu ştiu ce ar fi făcut dacă nu ar fi fost cărţile, dar cred că da. Mi-au dat atunci voie să mă duc la Târgul de carte de la Frankfurt, pentru că aveam trei premii literare. Am avut noroc imens. Mi-a apărut o carte în România, care a stat patru ani în editură. Îmi era deja silă de toate şi n-am mai crezut în nimic, dar a apărut. Un prieten din Germania a fost aici în vizită, a luat cartea cu el, apoi am transmis manuscrisul în original şi am luat nişte premii.



Nu v-a tentat să rămâneţi acolo?

Nu. Eu am zis că dacă aici m-am băgat în toate dificultăţile, de ce să mă duc să rămân la unchiul meu. Am zis că dacă o să plec, vreau să spun din ce cauză plec. Nu s-a dus nimeni, dintre nemţi, la unchiul, la mătuşa sau la verişorul. Nu este normal ca un om de 40 de ani să nu poată trăi fără unchiu-său... Dacă nu s-ar fi întâmplat chestia cu dictatura, toţi ar fi rămas unde s-au născut, unde au trăit, unde au stat. Am zis că nu pot să plec pentru că mi-e dor de unchiul meu, după ce aici m-am luptat cu ăştia, cum să o întind în halul ăsta? Am venit înapoi, era şi soţul meu, şi tot grupul... Am venit înapoi şi am zis că voi spune de ce plec: din cauza dictaturii, nu pentru reîntregirea familiei. În formulare am tăiat tot ce scria acolo şi am scris motivele adevărate ş ce s-a întâmplat în ultimii zece ani. Cei de la paşapoarte n-au reacţionat, de parcă n-ar fi fost nimic. După un an şi jumătate mi-au făcut paşaport ca să se scape de mine. La Securitate am spus că dacă pleacă toţi, o să se golească ţara asta...

Se făceau că vă aud sau se făceau că nu vă aud?

Ziceau: „Credeam că eşti o persoană intelectuală, dar ce prostii vorbeşti?”.

Cum aţi perceput, în 1989, căderea lui Ceauşescu? Eraţi la Berlin.

Am plâns toată ziua, pentru că am simţit că i-am supravieţuit. Ştiam că acum am supravieţuit şi am simţit că şi alţii, care sunt în exil, şi aici în ţară, au scăpat de Ceauşescu şi de clanul lui. Ciudat este că, în momentul când l-am văzut acolo, la tribunalul acela, pentru prima dată mi s-a părut om. Era vulnerabil, cu o fizionomie de ţăran. Avea ochii îia sticloşi, ca nişte ace de gămălie, speriaţi...

Aţi simţit milă?

Am simţit şi puţină milă, cred că e normal, dacă cineva este împuşcat. Eu nu sunt obişnuită cu scene de violenţă. Niciodată nu m-am gândit că nu merită, i-am dorit asta în fiecare zi. Dar era imaginea asta: să-l pui la zid şi să vezi cum cade. E crunt.

Sunteţi scriitorul care a plecat din românia şi care are cel mai mare succes în Occident.

Poate, nu ştiu. Dar sunt şi alţi scriitori: Oscar Pastior, Manea. Este ceva relativ. Pe de-o parte sunt cunoscută, pe de altă parte nu sunt cunoscută...