Cum „au năvălit“ ţăranii din Ardeal peste olteni. Migraţia a durat mai bine de jumătate de secol

Dacă Ardealul este acum una dintre zonele preferate de olteni pentru a munci şi trăi, situaţia era cu totul altfel în urmă cu peste trei secole şi jumătate. Atunci, ţăranii români din Ardeal erau asupriţi, pentru că trăiau sub domnii străine, şi au găsit un loc de refugiu peste munţi, în judeţele Olteniei, unde au înfiinţat chiar şi sate.

Procesul de emigrare a ţăranilor din Ardeal către Oltenia a început către sfârşitul secolului al XVIII-lea. Viaţa lor era deosebit de grea, astfel că au ales să treacă munţii.
 

„Ţăranii români din Transilvania aveau toate motivele să treacă munţii Carpaţi şi să se stabilească în Ţara Românească şi Moldova. La 1765 trăiau cum nu se putea mai rău. Un călător german nota, după această dată, că: «În general, ţăranul supus sau iobagul transilvănean este, în ce priveşte starea lui, cel mai nenorocit ţăran ce se poate afla oriunde pe lume... un adevărat sclav al domnului său... Împovărarea şi apărarea acestor supuşi din partea domnilor lor sunt nesfârşite şi excesele săvârşite contra lor de necrezut”, descrie istoricul gorjean Ion Mocioi condiţiile create în Ţara Românescă.  

Datele istorice arată că, sub regimul absolutismului luminat al lui Iosif al II-lea (1780 - 1790), starea românilor transilvăneni nu s-a îmbunătăţit. „Însuşi „împăratul fi losof” spunea: «Aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului, sunt astfel chinuiţi de oricine, unguri ori saşi, şi copleşiţi de nedreptăţi». Datorită acestei situaţii grele în care trăiau, mulţi dintre românii ardeleni au trecut munţii şi s-au aşezat în Oltenia şi Ţara Românească“, arată profesorul gorjean Ion Mocioi, în lucrarea „Agricultori şi păstori imigranţi în Oltenia subcarpatică“, publicată în volumul Litua al Muzeului Judeţen Gorj.

Potrivit profesorului gorjean, în Oltenia au venit nu doar ţăranii din Ardeal, ci şi cei din Banat, denumiţi „sârbii“, şi cei de peste Dunăre, care erau denumiţi „bulgari“.

„Pacea de la Kuciuk - Kainargi, din 1774, a întărit autonomia internă a Ţării Româneşti şi Moldovei. Turcii au fost opriţi de la jafuri, omoruri şi ridicări de robi, conform hatişerifului din acel an, după cum nu mai aveau voie a stăpâni moşii şi terenuri în principate, nici să se aşeze în ţinuturile acestora. Domnitorii au luat măsuri de a opri fuga ţăranilor de pe moşii, iar în anii 1775, 1783, 1804 şi 1814 au adoptat sisteme fiscale tot mai convenabile pentru birnici, pentru a-i lega de pământ. Totodată, au favorizat atragerea coloniştilor, din Transilvania, printr-un regim de favoare (rupta), sub protecţia unor „isprăvnicate ale străinilor”, constituite la Bucureşti (pentru 11 judeţe) şi la Craiova (pentru 5 judeţe din Oltenia). Astfel, au fost atraşi peste munţi românii transilvăneni – aşa-zişii „ungureni”, căci veneau de sub stăpânirea austro-ungară, dar şi din Banat - „sârbi” - şi de peste Dunăre - „bulgari” -, „deschizând locurile acestei ţări şi împodobindu-le cu nenumărate semănături, înspre îmbelşugarea obştei” şi în favoarea întăririi vistieriei sărăcite de plăţile către Poartă“, mai arată Mocioi.

Condiţii speciale pentru imigranţi

Mai mult, domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Şuţu, a creat condiţii speciale pentru imigranţi, pentru a-i încuraja să vină în număr cât mai mare. Astfel, aceştia erau scutiţi de plata unor impozite şi taxe, iar locurile unde se stabileau erau denumite „slobozii domneşti“.

Au apărut, în acest fel, mai multe localităţi cu denumiri specifice emigranţilor. „Prin hrisovul domnitorului Mihai Şuţu, din 25 noiembrie 1783, se asigura imigranţilor ca «unde se vor aşeza, să se cheme slobozii domneşti, neamestecându-se cu ţara în cislă, nici cu dăjdiile vistieriei obişnuite şi neobişnuite». Sate numite «Slobozia» sunt mai vechi; «Slobozia» de lângă Tîrgu-Jiu apare în harta lui Fr. Schwantz pentru Oltenia, dar, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, au apărut localităţi noi cu numele «Slobozia» pentru străinii care se aşezau în Ţara Românească“, se mai arată în documentarea profesorului gorjean.

Au apărut şi alte sate denumite „Ungureni”, „Sîrbeşti”, după ţara de unde veneau imigranţii, spre a se distinge de autohtoni. Şi astfel de sate sunt mai vechi, dovadă că exodul ardelenilor de peste munţi a fost dintotdeauna, iar Carpaţii n-au fost o stavilă a românilor de pe ambii versanţi ai munţilor.

Sate cu denumiri ca Ungri, Unguri şi Ungureni, formate din transilvăneni veniţi de peste munţi, sunt consemnate în diferite documente ale cancelariilor domnilor români începând din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Dan I. Astfel, satul „Ungureni” din comuna Tismana este atestat din 1424, iar satul „Ungurelu” de lângă Târgu Cărbuneşti este atestat din 1502. 

Viaţă grea şi în Ţara Românească

Exodul ţăranilor români din Ardeal a continuat şi în ultima perioada a secolului al XVIII-lea în speranţa unei vieţi mai bun, deşi condiţiile din Ţara Românească se înrăutăţeau. Turcii au jefuit multe localităţi, iar ţăranii au fost nevoiţi să suporte o povară mai grea.

„După 1783, deschizându-se graniţele pentru românii veniţi din Transilvania, aceştia n-au ezitat să pătrundă la sud de Carpaţi, în speranţa unei vieţi mai uşoare. Răscoala ţăranilor iobagi condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, de la 1784, şi fuga în masă peste munţi, la fraţii lor români, au avut aceleaşi cauze. Cu toate că, în 1785, împăratul Austro-Ungariei decreta «libertatea personală care i se cuvine fiecărui om de la natură» şi întărea că «nici numele de iobag în acest sens să nu se mai întrebuinţeze», ţăranii români din Ardeal n-au scăpat de iobăgie şi de a fi legaţi de pământ, decât prin fuga spre alte ţări. Au continuat să treacă munţii spre sud, deşi ştiau că nici în Ţara Românească nu le va fi atât de bine", mai scrie Mocioi.

Războiul ruso – austro – turc din 1787 – 1792 avea să îngreuneze soarta tuturor ţăranilor români, de la nord şi de la sud de Carpaţi. Nestatornicia politicii interne dependente de Poarta Otomană nu putea asigura o viaţă mai bună ţărănimii din Ţara Românească şi Moldova, dovadă că s-au succedat câte 5 - 6 domni în fiecare principat, între 1791 şi 1802.

„În Moldova, în 1795, populaţia satelor era obligată de domnitor să rămână pe loc: «Fieşte care om, la satul lui ce l-au apucat vremea aşezării birului, acolo să rămâie, pururea statornicit, şi să-şi poarte birul său», de aceea «ungurenii» aveau să aleagă «drumul» spre sud. În Ţara Românească a fost secetă, iar domnitorul a cerut ţăranilor să cultive pentru «trebuinţa lor». Cei care s-au stabilit în Oltenia n-au găsit, însă, nici aici, o situaţie privilegiată. Turcii s-au dedat ulterior la jafuri şi omoruri, pentru pradă şi dezordine. În 1800 au dărâmat realmente oraşul Craiova, în 1802 au ars Cerneţul, Târgu-Jiul şi Caracalul, semănând moarte pretutindeni. Din 1806 până în 1812, în timpul războiului ruso-turc, s-a ajuns ca ţăranii să fie obligaţi să lucreze pentru boieri 32 de zile pe an în loc de 12, cel puţin, ca fiecare membru al familiei să lucreze câte 12 zile, împovărând astfel situaţia celor de secole obidiţi, şi n-au rămas neexploataţi nici ţăranii stabilizaţi în slobozii“, mai scrie Ion Mocioi.

Când s-a stopat fenomenul migraţiei 

Migraţia a ţăranilor din Ardeal s-a stopat în anul 1831, atunci când s-au desfiinţat instituţiile special create pentru străini, iar nouă lege a clăcii prevedea poveri suplimentare pentru ţărani. „Situaţia „ungurenilor” imigranţi în Gorj a cunoscut, în 1823, cifre tot mai mari privind aşezarea familiilor acestora în diferite sate. (...) Până în anul 1825, cifrele au prezentat fluctuaţii, unele familii căutându-şi localităţi mai potrivite pentru intereselor lor în sudul ţării. Răscoala din 1826 din nordul Olteniei (Mehedinţi) a stăvilit oarecum intrarea imigranţilor, pentru scurt timp; totuşi, în anul 1827, s-au înregistrat alte 301 de familii de „ungureni” intrate în Gorj. Războiul ruso-turc din 1828 - 1829, încheiat prin pacea de la Adrianopole, a stăvilit însă cu adevărat intrarea ardelenilor în judeţ, dovadă că în 1831 s-au înregistrat numai 26 de familii de „ungureni” mai mult faţă de anul 1827. Între 1828 - 1834, sub administraţia generalului Pavel Kiselev, epidemiile şi foametea, dezorganizarea administraţiei şi întreaga situaţie din Ţara Românească de după război, au determinat reţinerea ardelenilor de a trece munţii şi a se stabili în aşezările Olteniei. Din 1831 s-a aplicat o nouă lege a clăcii în Ţara Românească şi Moldova, lege care nu favoriza ţărănimea. În Moldova ţăranii s-au răsculat în acest an împotriva aplicării acestei legi. În acelaşi an s-au desfiinţat «isprăvnicaturile de străini şi vătăşiile de plaiuri« de către Regulamentul Organic. Astfel, se poate aprecia că la 1831 erau constituite „sloboziile” pentru ardelenii stabiliţi în satele de sub munţii Gorjului şi toate numărau în judeţ circa 1000 de familii de «ungureni»“, mai arată profesorul Ion Mocioi în lucrarea sa.

Ce s-a întâmplat cu „ungurenii“

În zonele din Gorj locuite de „ungureni“ s-a dezvoltat foarte mult păstoritul. Nivelul de viaţă era superior în aceste localităţi faţă de restul. Acest specific s-a menţinut chiar şi până în zilele noastre. „Satele de «ungureni», care nu s-au destrămat, au devenit importante localităţi de păstori, îndeosebi crescători de turme de oi, care au renume şi tradiţii până astăzi: Tismana, Bâlta, Dobriţa, Stăneşti, Crasna, Novaci, Baia de Fier, Polovragi ş.a.. Toate sunt aşezate la poalele munţilor Carpaţi, unde sunt condiţii specifi ce pentru creşterea oilor. „Ungurenii” din celelalte sate s-au integrat în rândurile agricultorilor, treptat, mai ales din 1864, când au fost împroprietăriţi. Astăzi, Novaciul este localitatea cu păstoritul cel mai dezvoltat, a cărui istorie poate fi urmărită de-a lungul a aproape două secole. A fost şi este o aşezare agricolă, de cultivatori şi de păstori, şi a devenit, de câteva decenii, important centru urban industrial pentru exploatarea forestieră din judeţ. Păstorii din Novaci - Ungureni (sau Novaci - Străini) sunt de obârşie din judeţele Alba şi Sibiu. Numele unor novăceni - Ungurean, Ciorogaru, Jinar, Poenar, Dafinescu, Jipa, Şandru, Sebeşan, Teban, Drăgan, Piluţă - se regăsesc în localităţi ale celor două judeţe din sudul Transilvaniei şi în documentele de epocă de la începutul secolului al XIX-lea din Novaci“, menţionează Ion Mocioi.