FOTO Povestea impresionantă a Mariei Luise Roth-Hoppner: a stat şase ani în temniţă după ce a refuzat colaborarea cu Securitatea
0
Sibianca în vârstă de 82 de ani era tânără asistentă universitară când securitatea a luat-o de pe stradă şi a dus-o la interogatorii, după ce fratele ei primise din Germania o scrisoare. I s-a propus colaborarea şi a refuzat, însă refuzul a costat-o şase ani petrecuţi în patru închisori.
Într-o încăpere mobilată elegant, femeia extrem de activă şi acum, zâmbitoare şi caldă, dă timpul înapoi cu calm, într-o poveste emoţionantă şi grea, o lecţie fantastică despre respect pentru valori şi oameni şi, paradoxal pentru mulţi poate, astăzi, despre dragostea necondiţionată şi vie pentru o ţară în care a petrecut şase ani în temniţe dar în care s-a întors cu tot sufletul imediat după căderea regimului comunist.
Prima încercare de recrutare şi primul refuz
În luna iulie a anului 1958, Maria Luise Roth era tânără asistentă universitară la Braşov, la catedra de fizică. Securitatea a luat-o într-o sâmbătă, direct de pe stradă, fiind condusă direct la interogatorii.
„M-au luat de undeva de pe stradă, am ajuns la Securitate şi acolo am fost la o anchetă cu un anchetator, un om mai cult, mai inteligent, şi a fost foarte greu, că tot îmi spunea – Ce faceţi dacă arde casa vecinului? Nu fugiţi să spuneţi la Poliţie ce se întâmplă? Bineînţeles. Aşadar, dacă cineva face ceva împotriva ţării? Acolo e altceva, acolo nu fac.
A durat ancheta de dimineaţă până seara, într-una, într-o sâmbătă, apoi m-au dus acasă. Eu mi-am dat seama ce vor. Toată povestea a fost la două săptămâni după ce fratele meu a fost arestat. A doua zi au venit să mă ia, nu de acasă, mi-au spus unde stau cu maşina şi unde să mă duc, şi am mai continuat povestea asta, să insiste să semnez acel angajament.
Aveam 27 de ani la momentul respectiv, nu am avut copii, nu am avut soţ atunci, plus că tatăl meu a fost politician şi eu am crescut într-o casă în care am auzit multe şi ştiam că oameni mai naivi spun „Da, sigur, şi nu fac nimic”, dar ştiam că asta nu se poate. Dacă a doua zi vine unul şi îmi povesteşte cine ştie ce şi eu nu mă duc mă prind imediat, aşa că nu avea niciun sens”, rememorează femeia.
Procesul şi condamnarea
La interogarorii, avea să afle şi motivul pentru care o ridicaseră. „A primit fratele meu, când s-a căsătorit, la nunta lui, o felicitare din Germania, în care descria pe 7 pagini despre cum e în Germania, dar nicăieri în scrisoarea aceea nu scria că e bine, că e mai bine decât în România, Doamne fereşte. Scriau că nu se duc la biserică sau că nu citesc mult sau că au luat nu ştiu ce frigidere, dar ei au luat-o la modul – Uite, acolo sunt frigidere, care nu sunt la noi, le merge bine”, povesteşte doamna Roth-Hoppner.
La proces, au fost incluşi într-un lot cu 20 de acuzaţi, cunoscut drept „lotul Biserica Neagră”, din care cunoşteau o singură persoană, pe prim-preotul Bisericii Evangelice din Braşov. Pentru că singura probă a acuzării în cazul lor era scrisoarea au primit cel mai puţin, ea şi fratele ei, dintre toţi – 6 ani de închisoare cu executare, pentru „uneltiri împotriva ordinii sociale”. Herbert, fratele ei, a refuzat de asemenea să semneze angajamentul de colaborare, deşi avea acasă o soţie şi un copil mic.
A doua încercare de recrutare şi al doilea refuz – „Vă garantez că faceţi toţi anii”
Maria Luise Roth-Hoppner a petrecut cei şase ani de detenţie în patru închisori, întâi la Codlea apoi la Miercurea Ciuc, Arad şi Oradea. La aproape un an de la încarcerare, a primit a doua ofertă de colaborare cu Securitatea. Fără să stea pe gânduri, la fel ca şi prima dată, a refuzat.
„Am fost condamnată în 1953, iar în anul următor, 1954, circulau zvonuri că de 23 august va fi amnistie. Cu o săptămână înainte de 23 august m-au chemat într-un secretariat, iar acolo era un ofiţer care m-a primit foarte drăguţ, cu „Ce mai faceţi? Cum vă merge? E greu la puşcărie? Cum e mâncarea?”, ca pe urmă să-mi spună „Dumneavoastră ziceţi că vă merge bine, dar să ştiţi că fratele dumneavoastră este cu nervii la pământ” – când noi râdeam, că fratele meu era cu câteva camere mai încolo şi prin perete, cioc cioc, toată lumea ştia tot, şi ofiţerul îmi povestea că fratele meu...iar lui i-a spus ceva despre mine, că nu mai rezist. Când a văzut că NU NU NU atunci tonul s-a schimbat complet, a zbierat la mine şi mi-a spus „Vă garantez că faceţi toţi anii”, povesteşte doamna Roth-Hoppner.
Mesajele pentru mama, cusute pe bucăţi de cămaşă
Amintirile curg calm, iar doamna Roth-Hoppner ia de pe un raft o cutie de lemn pictat, în care amintirile anilor de după gratii au înfruntat anii, îngălbenite dar vii. Nu aveau voie să primească nimic, abia după ce a început să lucreze a primit permisiunea de a trimite acasă cărţi poştale şi de a primi pachete.
„Când am lucrat, am avut voie să scriem nişte cărţi poştale acasă, cu 10 rânduri, şi să cerem un pachet, dar pachetul să nu fie îmbrăcat în hârtie, şi mama cosea în material. Nu avem voie să-mi scrie mama, nici vorbă să ne viziteze cineva, dar mama îmi punea în pachet lucruri pe care le cunoşteam imediat – nici înăuntru nu putea pune în hârtie, întotdeauna în săculeţe, pe care le făcea din materiale pe care le ştiam dinainte, ştiam că aia a fost cămaşa fratelui sau o anumită faţă de masă”, povesteşte femeia, în timp ce pe masă îşi fac loc cărţile poştale trimise din închisori şi două bucăţi de material pe care a cusut cu aţă roşie, cu un ac improvizat de un coleg, mesaje emoţionante pentru mama ei.
Lecţia impresionantă a iubirii pentru România
După 6 ani petrecuţi în temniţe, alţi 5, din postura de fostă asistentă universitară, a căutat zadarnic un loc de muncă. Nici n-a vrut să audă de plecarea în Germania iar când în sfârşit a făcut pasul, la insistenţele familiei, avea lacrimi în ochi şi sufletul împietrit. Când a căzut regimul comunist, şi-a luat soţul, cetăţean german, şi s-a întors acasă. Mulţi au rămas şocaţi, nu a putut să înţeleagă de ce vrea să revină în ţara în care a stat 6 ani după gratii.
„Nu am vrut să plec, plângând am venit de la paşapoarte când totuşi m-a convins familia să fac o cerere de plecare. Am aşteptat mult, până la urmă am plecat, dar n-am vrut deloc să plec, dovadă că am fost de atâtea ori în vizită aici şi în seara în care l-au împuşcat pe Ceauşescu am zis „Gata, acum plec în România”, şi de atunci sunt aici. Multă lume m-a întrebat „Dar cum pleci acolo unde te-au aruncat în temniţă?”, şi le-am spus că nu sunt toţi românii aşa, nu toţi m-au aruncat în puşcărie, sunt şi acolo oameni buni şi oameni răi”, povesteşte doamna Roth-Hoppner.
Cei mai buni prieteni i-au rămas foştii colegi de temniţă
Nu i-a mai revăzut niciodată pe cei care au interogat-o şi pe cei care au condamnat-o. Spune zâmbind că este un om cu trei diplome – facultatea absolvită la Bucureşti, doctoratul la Hamburg şi diploma de „coşercăreasă”, primită pentru că, în închisoare, a împletit coşuri şi damigene. De când a revenit în ţară are, împreună cu soţul, o afacere de familie, o editură care publică volume în limba română şi în limba germană.
Şi, după aproape 50 de ani de când a ieşit pe poarta penitenciarului din Oradea, spre libertate, spune cu mâna pe inimă că prietenii cei mai buni, cei mai dragi, sunt cei de care s-a legat în anii petrecuţi în temniţe.
„Cei mai buni prieteni, în toată viaţa mea, şi împlinesc în iunie 83 de ani, sunt cei din puşcărie, pe care poţi să te bizui orice ar fi. Din păcate sunt din ce în ce mai puţini, mulţi nu mai trăiesc, dar cu cei care mai sunt ţinem legătura.
Acum 5 ani am avut o operaţie la Cluj, iar a doua zi, când era ora de vizită, ştiam că în Cluj n-am pe nimeni, soţul m-a dus acolo dar atunci nu a putut să vină şi când am deschis ochii am văzut lângă mine o prietenă din puşcărie, care a venit cu autobuzul de la Târgu Mureş, nu cu maşina şi nu cu bani mulţi dar era acolo şi a doua zi a venit fratele unei alte colege de puşcărie, ea nu mai trăieşte dar el a venit”, încheie Maria Luise Roth-Hoppner.
Se încarcă comentariile...
