FOTO Cătunul Dobrihat, la 20 de kilometri de Satu Mare, dar la zeci de ani de civilizaţie
0
Aproape de lume şi de civilizaţie trăiesc sătmăreni pe cât de simpli, pe atât de puternici. În zone la doar câţiva km de oraş, găseşti familii de gospodari cu obiceiuri bine împământenite. N-au nici măcar curent electric, dar s-au resemnat cu gândul şi se luptă doar să-şi păstreze normalitatea. Vă invităm într-o călătorie în trecut – cătunul Dobrihat, la numai 20 de kilometri de Satu Mare.
La doi paşi de drumul naţional Satu Mare- Baia Mare, după ieşirea din Ciuperceni, există o mică aşezare: Dobrihat, un cătun cu 13 case. Doar trei mai sunt locuibile, iar familiile care au mai rămas acolo trăiesc şi azi ca în evul mediu, în noroi şi întuneric. Cei şapte copii mici care locuiesc în această aşezare, uitată de lume, abia reuşesc să mai frecventeze grădiniţa şi scoala, din cauza lipsei banilor.
Oamenii de aici au ajuns la limita răbdării şi-au pierdut încrederea atât în autorităţi cât şi în politicieni. Oamenii susţin că în timp ce ei sunt duşi cu vorba pe alte străzi din alte zone, unde locuiesc la fel, doar câteva familii, a fost introdus curentul. Este cazul familiei Belbe. De zonă din comuna Turţ, cei mai în vârstă membri ai familiei, Vasile şi Marica, şi-au cupărat teren la Dobrihat prin anii ’70, când cătunul era locuit de mai multe familii. S-au descurcat cum au putut. Şi-au cultivat 50 de ari de teren cu de-ale gurii. Cu asta au noroc că au ce să bage în gură. Alături de cei patru copiii au lor, au trăit zeci de ani în astfel de condiţii, până ce trei dintre copii şi-au luat inima-n dinţi şi au plecat în străinătate, pentru a câştiga un bănuţ. Băiatul cel mic, Gheorghe, a rămas în schimb alături de părinţi, de soţia sa şi de cei doi copii, la Dobrihat, unde trăiesc şi în ziua de azi, alături de cei în vârstă. Soţia tânărului stă toată ziua acasă, are grijă de cei doi copii. El pleacă de multe ori cu săptămânile prin ţară, ca să câştige pâinea copiilor. „Noi nu avem telefoane. Soţul pleacă foarte des prin ţară, pe unde poate ca să câştige un leu şi nu vine săptămâni întregi. Nu ştim nimic de el deseori şi ne facem griji. Dar asta este, altfel cum să supravieţuim“, susţine Ileana.
Înconjuraţi de pădure, membri familiei Bledea trăiesc la fel în fiecare zi. Cei trei membri ai familiei duc o viaţă extrem de simplă şi trăiesc din creşterea animalelor şi cultivarea terenului. Extrem de modeşti şi ospitalieri trăiesc cu amărăciunea că locul într-o bună zi va rămâne pustiu. Cea mai mare bucurie o au atunci când cineva încumetă să treacă prin zonă şi să le intre-n casă. Familia Belbe încă trăieşte la luina lumânării şi nu a simţit niciodată căldura emanată de o centrală modernă. Niciodată nu au avut gaze, iar singura soluţie de a se încălzi pe timp de iarnă este soba cu lemne. Materia primă este scumpă, iar vântul de afară le bagă fumul în casă.
Venitul pe care familia Belbe îl obţine de la stat în fiecare lună este de circa 80 de lei. Ileana, soţia tânărului, primeşte 24 de le alocaţie/ lună pentru copil.Asta înseamnă 48 de lei/ lună pentru cei doi copii. Apoi, socrul acesteia, Vasile, mai primeşte pensie de circa 30 de lei/lună, ceea ce înseamnă că venitul acestora de la stat este de nici 80 de lei/ lună. „E foarte greu, vă daţi seama. Ce putem să facem cu banii aştia? Nu-mi ajung banii nici măcar pentru fata cea mare, care e la grădiniţă la Livada. Avem noroc cu pământul“, mărturiseşte femeia.
Alături de familia Belbe, în această aşezare mai trăieşte şi Vasile Torz. Bărbatul este de origine din comuna Bixad, tot din Ţara Oaşului, dar şi-a construit o mică fermă de oi la Dobrihat. Acesta deţine o căsuţă, cât să se descurce în acele zile în care stă acolo, dar şi vreo 30 de ha de teren. Asta pentru că are 800 de oi, pe care trebuie să le scoată pe păşune la păscut. „Am vreo 800 de oi care necesită foarte multă muncă. Mai am câţiva prieteni care mă mai ajută, când eu plec la Bixad. Doar e luna august şi avem de mers la o grămadă de nunţi. Aşa e la noi, în Oaş. Aproape seară de seară câte o nuntă“, spune Vasile.
În ciuda frumuseţii locului, lipsa curentului electric şi a drumului de acces a făcut ca niciunul din fiii satului plecaţi în lume pentru un trai mai bun să nu se mai întoarcă înapoi, măcar la bătrâneţe.Cea mai apropiată localitate este la doi kilometri, iar drumul care leagă satul de restul lumii a fost unul forestier, impracticabil zeci de ani. Asta până, Mihai Berinde, un tânăr întreprinzător din Negreşti-Oaş, a reuşit să facă în două săptămâni de zile ceea ce alţii nu au reuşit în 20 de ani. Mihai Berinde şi-a înfiinţat o afacere în zona Agriş. Pentru a ajunge acolo îi trebuia însă un drum. „După cei de la Primăria Agriş nu aveam ce aştepta, pentru că ştiu situaţia din ţară. Am decis să acţionez singur. M-am înteresat de preţuri, dar m-am speriat când mi-au vorbit de miliarde de lei. Dacă făceam drumul cu o firmă precis acolo ajungeam. Am găsit o firmă din Negreşti care mi-a livrat piatră la un preţ convenabil, apoi balast şi pietriş am luat iar la preţuri bune. Aici nu a fost drum niciodată, iar oamenii nu contenesc de atunci să-mi mulţumească. M-a costat toată afacerea în jur de 40.000 de lei“, a declarat tânărul la acea vreme.
Se încarcă comentariile...
