Patimile Luciei Popşor, tânăra legionară care a îndurat suferinţe grele ca deţinut politic şi mamă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Profesorul Lucia Popşor (Scurtu) este considerată una dintre cele mai spirituale prezenţe ale tinerelor legionare. A înfruntat cu demnitate nu doar patimile îndurate ca deţinut politic în închisorile comuniste de la Jilava, Mislea, Dumbrăveni, Târgşor, ci şi nenorocirile care s-au abătut asupra familiei sale.

Simpatiile sale legionare au costat-o întreaga tinereţe pe tînăra năcută în 1920, în Bucureşti, şi i-au adus ani grei de închisoare. A reuşit să-i înfrunte datorită credinţei sale, care, după eliberare, a transformat-o într-unul din sâlpii de viaţă şi mărturisire creştină, potrivit obştii Mânăstirii Diaconeşti.

A fost arestată pentru prima dată în martie 1939, la nici 19 ani, închisă fără nicio condamnare şi trimisă în lagărul de la Sadaclia, din sudul Basarabiei, unde împreună cu ea au mai fost închise alte câteva tinere acelaşi crez: Nataliţa Nicolicescu, Lucia Trandafir,  Zizi Ghenea,  Lenuţica Bagdad, şi alte fete, toate cu vârste de până la 22 de ani.

”Sub conducerea Luciei Trandafir, fetele aveau în lagăr un pro­gram foarte bine organizat. Citeau pe rând şi comentau texte din Sfânta Scriptură, expuneau subiecte de istorie naţională şi universală, lucrau broderii şi cusături, încondeiau ouă de Paşti, şi toate acestea mai mult pe ascuns, de teama gardienilor. Noaptea întrucât erau încuiate, unele dintre fete, printre care Lucica, săreau pe geam pentru a se aduna la rugăciune de noapte”, arată Maica Mina, într-un material realizat de obstea Mănăstirii Diaconeşti, publicat de cuvantul-ortodox.ro.

"Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre"

În iubie 1940, odată cu desfiinţarea lagărului, a fost eliberată împreună cu prietenele sale de crez şi suferinţă. Din fericire pentru ele, s-a întâmplat chiar înainte de deportarea în stepele ruseşti, la puţin timp după cotropirea Basarabiei de către sovietici.

S-a întors în Bucureşti şi a început să strudieze. „A urmat  Facultatea de Drept, primind si răspunderea de a conduce activitatea cetăţuilor de eleve din Bucureşti. Inspira seriozitate, demnitate, hotărâre, fiind o prezenţă care impunea la numai douăzeci de ani, căci Dumnezeu o înzes­trase din belşug. În jurul anilor 1944-1945 s-a căsătorit cu Alexandru Popşor, uniţi fiind de acelaşi ideal naţional şi creştin” se mai arată în sursa citată. 

Soţul său, legionar şi el, era  şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. O poziţie deloc sigură pentru tânăra familie, care, în scurt timp, a avut şi un copil, Laurenţiu. Înainte ca băiatul să împlinească un an, soţul Luciei a fost arestat, iar la câţiva ani distanţă, şi tânăra mamă avea să se întoarcă în detenţie.

„Tatăl, Alexandru, (...) îşi va revedea fiul abia peste 16 ani… Apoi, când Laurentiu avea doar câţiva anişori, a fost arestata şi Lucica. A rezistat la toate anchetele. Ea care cunoştea toate fetele cu care lucrase, nu a dat in vileag numele niciuneia din ele! Pe baza altor mărturii a fost condamnată la opt ani de închisoare, pe care i-a executat în cea mai mare parte la Mislea. Acolo a avut parte de un regim aspru, fiind deseori izolată de celelalte”, ase mai artă în materialul realizat de obstea Mănăstirii Diaconeşti.

"Cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi"

Liberată cu câţiva ani înaintea soţului, Lucia Popşor îşi canalizează toată toată energia către fiul său, Laurentiu, rămas acasă în toţii anii detenţiei, alături de bunicii materni. După ispăţirea celor 16 ani de detenţie, a fost liberat şi soţul, Alexan­dru. N-au avut să se bucure prea mult de reîntregire familiei pentru că soarta i-a lovit cu o nenorocire cruntă. 

În timpul unei excursii la în Munţii Făgăraş,  fiul lor, Laurentiu, s-a prăbuşit într-o prăpastie şi a murit.

„Cu mult eroism, Lucica a depăşit şi această ultimă grea încercare, încredinţându-se voii lui Dumnezeu şi continuând să-şi îngrijească soţul şi să se dăruiască celor din jur. Ea a rămas aceeaşi. Pentru ea, cinstea, dârzenia, sacrificiile pentru a-şi ajuta semenii deveniseră un mod de a fi. O caracteriza lipsa totală de a judeca şi condamna faptele şi caracterul celorlalţi, găsind pentru toţi o justificare, o circumstanţă atenuantă a slăbiciunilor şi scăderilor lor. Găsea în fiecare om partea cea bună, pe care ştia să o scoată la lumină. Îşi manifesta afecţiunea cu discreţie, dar cu o pro­funzime statornică.

Până în ultima clipă şi-a minimalizat suferinţele trăind în lume mai presus de cele ale lumii”, spune Maica Mina, în acelaşi material. 

Piteşti



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite