Viața de bătrân meșteșugar: „Cel mai important este ca țesutul să nu piară și tare mi-e teamă că se pierde“
0Viorica Olivotto are 67 de ani și este o prezență inconfundabilă în peisajul culturii tradiționale din Argeș și Muscel, iar de la jumătatea lunii iulie a acestui an este și deținătoarea titlului onorific de Tezaur Uman Viu, ca o recunoaștere a eforturilor sale de purtătoare, creatoare şi păstrătoare de tradiții nealterate.
Predă de aproape un deceniu la secția externă de la Nucșoara – comuna în care locuiește – a Școlii Populare de Arte Pitești, care i-a înțeles potențialul real de purtător de folclor și de model în comunitate, iar cu ea a fost deschisă acum cinci ani și Secția de Țesut-Cusut de la Pitești a aceleiași școli. Tanti Viorica – așa cum i se adresează profesorii și chiar oficialitățile, pentru că așa o strigă, cu mult drag, toții copiii școlii – are o abilitate extraordinară de a transmite valorile tradiționale copiilor și tinerilor, chiar și celor născuți și crescuți în mediul urban, poate mai puțin receptivi la cultura tradițională.
Un suflet dedicat tradițiilor
„Nu doar că îi învață pe elevii ei să coasă si să țeasă, dar îi face pe toți – și de la canto, și de la dansuri populare, chiar și de la alte discipline – să îndrăgească și să poarte corect costumul tradițional românesc, le explică semnificațiile elementelor și importanța ansamblului vestimentar în totalitatea sa, îi ajută să se îmbrace, îi corectează, îi dojenește, și ce credeți? Niciunul nu o înfruntă! Se conformează imediat pentru că rezultatul este spectaculos”, explică, pentru „Weekend Adevărul“, Elena Iagăr, managerul interimar al Centrului Județean de Cultură şi Arte Argeş, cea care a şi întocmit (atunci, din postura de manager al Şcolii Populare de Arte Piteşti) dosarul de candidat la titlul de Tezaur Uman Viu pentru Viorica Olivotto.
Tanti Viorica este „al treilea ochi“ când vine vorba de imaginea Școlii Populare, pe parte de cultură tradițională, iar cine trece de exigențele meșteriței înseamnă că e pregătit să reprezinte școala pe scena oricărui concurs ori festival. E neîntrecută când vine vorba de meșteșuguri și practici de odinioară, de la torsul lânii și urzitul pe gard, până la spălatul mâţului şi broderii complicate, dar, mai ales, e hotărâtă să le ducă mai departe.
Dar meșterița de la Nucșoara nu îi învață doar pe copii aceste lucruri, ci și pe doamnele care s-au hotărât mai târziu să deprindă aceste meșteșuguri.
„În 2017, Școala avea mai multe secții de meșteșuguri în județ, înființate de doamna Gabriela Pendiuc, fostul manager. Intenția mea a fost să ofer posibilitatea și celor din oraș să învețe să-și coasă propria ie, mai ales că știam multe femei dornice să facă asta, dar nu știau cum. Am început cu un grup de 17 cursante. Unele veneau chiar din alte orașe, de la Mioveni, de la București, de la Slobozia de Ialomița și chiar din sate de la marginea județului, ca să învețe să coasă o ie. Apoi am trecut la nivelul următor, pentru că doamnele cursante au prins drag de meșteșug și de tanti Viorica. Au înțeles că fiecare întâlnire cu ea este un câștig și și-au rezervat după-amiezile de vineri special pentru acest curs. Și rezultatele se văd acum. Din respect pentru efortul pe care tanti Viorica îl face venind săptămânal de la Nucșoara, doamnele de la Țesut-Cusut nu lipsesc niciodată“, explică Elena Iagăr.
Nicio piedică în calea pasiunii
Drumul de la Nucșoara la Pitești este o adevărată aventură. La sosire, microbuzul o lasă la intrarea în oraș, iar de-aici vrea musai să vină pe jos până la școală și nu se lasă „luată“ cu mașina decât dacă plouă, să nu cumva să deranjeze sau să țină din treabă pe careva. La plecare, lucrurile se complică însă. Cursul se termină târziu, așa că întotdeauna o duce cineva la ultimul microbuz, care însă are cursă doar până într-o localitate învecinată Nucșoarei. Iar acolo o așteaptă întotdeauna cineva – ori vreun nepot, ori cineva de la primărie, ori chiar primarul Nucșoarei, ca să o ducă acasă la ea, în satul Sboghițești.
Face tot acest efort cu drag, chiar dacă a trecut și de a doua tinerețe și, așa cum mărturisește în interviul acordat „Weekend Adevărul“, nimic nu o face mai bucuroasă decât atunci când vede că are cine să ducă tradiția și meșteșugurile către generațiile care vin.
Ministerul Culturii, prin Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, i-a acordat, în iulie 2022, titlul onorific de „Tezaur Uman Viu”, ca o recunoaștere a eforturilor sale de purtătoare, creatoare şi păstrătoare de tradiții nealterate. Am vrut să știm chiar de la tanti Viorica cum a primit și ce înseamnă pentru ea acest titlu.
„Oamenii mă întreabă ce e aia Tezaur Uman Viu și nu prea știu ce să le spun. Știu doar că am avut emoții foarte mari până să-mi dea vestea doamna Elena: Tanti Viorica, ai luat premiu! Te-au acceptat la București. M-am bucurat, dar m-am și întristat, pentru că e multă dușmănie. M-am bucurat, căci pentru mine cel mai important este ca țesutul și cusutul să nu piară și tare mi-e frică mie că se pierd de la toate zăpăcelile care se învață azi, mai puțin lucrurile astea, pe care ar trebui să le cunoască orice fată – că un ac pe ață e musai să știe să bage. De ce nu s-o mai face la școală lucru manual, nu știu, că eu la școală le-am învățat cam pe toate. Nu zic că trebuie să învețe toți să coasă. Dar parcă aș vrea să văd copiii că-și fac și o altă activitate decât pe telefon“.
Tradiția nu are vârstă
Deși este tristă că învățatul lucrului manual nu mai este ca pe vremuri, inima îi saltă de bucurie când întâlnește copii cu chemare către ac și ață: „Mi-e drag să-i văd cum cresc sub ochii mei. Și mi-s și mai dragi când văd că au căpătat pricepere. Am trei fete, cam de clasa a șasea, care deja și-au făcut ii. Au învățat la clasă și le-au cusut acasă, că ia nu se coase oricum, trebuie să fii liniștit, să-ți stea capul acolo. Eu, una, nu pot să iau ia și să ies cu ea la poartă, să lucrez... Ei bine, eu le-am arătat cum se face și ele au făcut apoi singurele. M-au mai întrebat una, alta, dar le-au scos la capăt“.
La cursurile lui tanti Viorica vin copii, fete și băieți deopotrivă.
„Prima dată le pun ața în ac, facem nodul la ață și coasem pe etamină, care are găurica ei formată, iar copilul se duce după găurică. După ce avansează, coase pe pânză și încet, încet, cu răbdare, iese cum trebuie. Am avut și un băiat, dar n-a mai venit până la urmă. Era chiar un nepot al meu și i-a părut rău că nu l-a mai lăsat taică-su, că îi plăcea tare la război“. Vechiul război îl ține la Nucșoara, acolo „unde lucrez cu doamne, se fac lucruri mai grele. Doamnele care vin aici știu deja să coasă. Nu le-am pus eu prima dată acul în mână și vor să învețe cum se face ia autentică“, povestește meştera.
Meșteșuguri de mult uitate
Dincolo de cusut și de țesut, tanti Viorica le arată cursanților și alte proceduri rare, pentru unii chiar niște curiozități. Spre exemplu, ea le explică urzitul pe gard, un vechi meșteșug al locului. „Nu mergea să urzești pe gard orice. Dacă făceai ie sau pânză să coși pe ea, nu urzeai pe gard. Aia se face pe urzoi. Pe gard se urzește pentru plocate, preșuri, în rest, nu. Pentru țesături, nu, că nu iese uniform urzeala pe gard și nu dă bine când țeși. Dar astăzi nu se mai urzește nici pe la sate, că nu prea mai țese nimeni, c-au murit majoritatea care știau, iar ăi tineri nici atât. Eu de-asta mă căznesc să-i învăț pe copii, ca să se ducă mai departe tradiția asta“.
„Îmi crește inima când văd un copil că lasă telefonul ca să afle de tradiții“
Viorica Olivotto povestește că lucrul de mână îl știe încă de când a deschis ochii: „Mama punea războiul toamna și îl mai lua de Paște. Avea războiul permanent în casă. Și în tot timpul ăsta lucra. Noi, copiii, eram afară la treburi. Dura mai mult sau mai puțin, depinde ce punea. Noi, dacă am fost mulți copii la mama, ne făcea întâi strictul necesar. Când ne-am făcut noi mari, mai lucra în sat, la lume, o față de plapumă, o ie...“.
Cusutul a fost tradiție în sat, obligație la școală, dar și cutumă în familie. Cu toate acestea, tanti Viorica spune că acul și ața i-au fost puse cu adevărat în mână la școală. „Făceam lucru manual și ne învăța și acolo, nu învățam numai de la mama. Trebuia să știi să coși, că era musai. La noi coseau femeile, mai ales fetele, ca să aibă ie nouă de Paște. Toate coseau la ie. Fata mare când se mărita trebuia să aibă ie, s-o dea soacrei în horă“, își aduce ea aminte pentru „Weekend Adevărul“.
La război, odată cu măritișul
Cu țesutul a fost altă poveste. Abia târziu, când a crescut, a fost lăsată de mama ei să lucreze la război. „Dacă începe să țeasă o femeie, păi tot ea trebuie să termine, că nu e aceeași bătătură, nu lucrează două femei la fel. La noi, războiul era ceva strict. Nu ne lăsa să intrăm, că mai mult stricam. Și decât să stricăm, mai bine nu puneam mâna. Dar făceam și noi pe lângă mama câte ceva când lucra. Răsuceam sau făceam altceva ce avea ea nevoie, ca dumneaei doar să țeasă. Asta dacă nu eram prin curte, la treburile din gospodărie. Dar pe măsură ce am crescut și eu și am făcut și eu copii, a trebuit să intru și eu în război, căci la copii le-a trebuit una, alta. Eram deja măritată când am intrat în război. Cred că 24 de ani aveam când am început să țes și 25 când am intrat în războiul meu personal. Și de-atunci am tot lucrat, să fac zestrea la fete. Eram săraci, cu patru copii, ne mai trebuiau bani, am lucrat să fac preșuri, macate, fețe de plapumă, că înainte și fețele de plapumă se făceau țesute“.
Banii dispar, tradiția rămâne
Tanti Viorica și măiestria ei au ajuns peste hotare – căci ea și cursanții ei nu fac doar haine, ci și mărțișoare. Și așa, cu simbolul primăverii, au ajuns în Dubai:
„Ne-au filmat aici când lucram la ele și au trimis filmul acolo. Le-a plăcut, că poate nu știau câtă migală e la un mărțișor. Am lucrat cu copiii de la clasele externe – nu doar cu ai mei, ci și de la alte clase, că aveam și noi o comandă la școala asta, nu suntem de capul nostru – să se vadă mai departe cum facem noi mărțișoare din lână albă și roșie, nu din de-alea sintetice. Ne-a întrebat multă lume despre ele. Acu’, depinde ce vă place. Mărțișorul tradițional e ciucurașul alb cu roșu, dar se fac și cusături, cu modele după ii, de exemplu... Fiecare copil face ce-i place... Doar că la noi nu prea se mai pun mărțișoare în piept“, povestește femeia.
Argeșeanca spune că întotdeauna a primat tradiția în fața banilor. Și așa îi învață și pe cei mici. „Nici copilașii ăștia care au învățat să facă tradițional mărțișoarele nu s-au dus să le vândă la o expoziție la Parlament. Le-au dat pe la școală, la mame, la rude. Lor le place să le facă. Iarna facem și globulețe. Din pânză și cusute pe pânză, mai simple sau mai grele. Depinde cât de avansat e copilul. Dacă nu e avansat, îi pun să le facă pe etamină, iar dacă e avansat, pe pânză topită. Forma aia rotundă sau pătrată se dă din cum închei pe urmă, iar înăuntru bagi vată, lână, ce ai, ca să-l umfli un piculeț, apoi îl coși în continuare. Eu zic că și atât dacă învață să facă un copil, tot e bine“, ne mai spune aceasta.
Speranța moare ultima
Pentru tanti Viorica,
cea mai mare supărare este că din cei nouă nepoți pe care îi are niciunul nu a
urmat calea meșteșugului – i-a rămas speranța la strănepoții care urmează să
vină în familie. Ea crede că orice se face cu pasiune, dar și cu stăruință:
„Vedeți,
meșteșugul ăsta, dacă îl pui în mână și l-ai învățat, trebuie să mergi mereu pe
el, că altfel, ce ai învățat, ai uitat. O să încerc și cu ăi mai mici la vremea
lor. Până atunci îi învăț pe copiii de la Școală, că și ei tot ai mei sunt și
mi-s dragi toți. Aș vrea să fie lumea bucuroasă de mine, de ce fac, dar nu
chiar toată lumea e, că vă spuneam eu, e foarte multă dușmănie. Mai ales după
premiul ăsta. Ehe, era și înainte, cum că mă dau eu mare! Invidia asta roade
rău. Dar eu, cât o să pot să merg și să văd și cât mă lasă în continuare să
predau, o să vin să le arăt copiilor tot ce știu eu, că-mi crește inima când
văd câte un copil că lasă telefonul ca să afle de tradiții“.
„N-am mai dat baticul jos din cap, doar nu m-oi face de râs în sat, acum, la bătrânețe!“
Tanti Viorica este prezentă nu doar la cursul de Țesut-Cusut, dar și la evenimentele organizate de Școala Populară de Arte sau chiar și de alte instituții de cultură din județ și din țară.
„Noi ne-am atașat foarte mult de tanti Viorica în perioada în care am derulat proiectul «România de la Argeș – noi păstrăm tradiția», un proiect ambițios, de amploare, care s-a concretizat în realizarea unor clipuri video de prezentare a costumului de Argeș și Muscel. Am cooptat în acest proiect oameni din toate zonele județului, oameni de toate vârstele și din toate mediile, care au demonstrat cum se îmbracă și cum se poartă corect costumul tradițional, aducând în fața camerei de luat vederi adevărate tezaure. Tanti Viorica și nenea Tică de la Galeș, un alt meșter popular valoros al Argeșului, au contribuit semnificativ la succesul proiectului. Ca să vorbim în limbaj corporatist, cei doi ne-au acordat consultanță gratuită începând de la scriere până la implementare. Trebuie să precizez însă că proiectul a fost realizat cu resursele proprii ale fiecărui participant, în sensul că oamenii au venit pe banii lor, pe timpul lor, cu costumele și accesoriile lor“, mai spune Elena Iagăr.
Lecție vestimentară și de pudoare
A fost un proiect de suflet, care a scos la iveală nu doar costume nemaivăzute până atunci, ci și dragostea și respectul acestor oameni pentru valorile tradiționale. Cum s-a lăsat tanti Viorica filmată, e poveste lungă. „Este memorabil episodul în care a trebuit să filmăm găteala capului cu maramă și legătoare de Muscel. Îmi plăcea mie foarte mult cum arată ea cu maramă. Nu știam atunci de ce, dintre toate, ei îi stătea cel mai bine, am înțeles abia după ce am făcut filmul... I-am spus că am constatat că aproape nimeni nu mai știe să îmbrace și să poarte corect straiele – am avut situații când doamne cu pretenții și-au pus fota cu poale în sus sau ia cu spatele-n față – că o rog să mă ajute să facem niște clipuri din care oricine să poată învăța asta și că am ales-o pe ea să ne facă o demonstrație cum se pune marama. A fost încântată și s-a dovedit că am făcut o alegere excelentă, mai ales că avea și părul natural, nevopsit. Când a înțeles însă că trebuie să fie filmată cu capul descoperit, refuzul a fost categoric: «Eu, după ce m-am măritat, n-am mai dat baticul jos din cap, doar nu m-oi face de râs în sat, acu' la bătrânețe». I-am explicat că fetele n-au de unde să știe dacă nu le învață nimeni, că noi vom avea grijă să fie frumoasă în film, că în niciun caz nu o facem de râs, dar nu a acceptat decât după ce i-am promis că «nu o dăm la televizor»: «Doamna Elena, am fost soacră de patru ori, am făcut nunți la nepoți. M-au rugat fetele mele să mă ducă la coafor să mă vopsească, să mă coafeze, și nu am vrut. Cum să mai dau eu ochii cu copiii mei dacă mă văd așa la televizor?». Am filmat-o până la urmă, clipul a devenit foarte popular, iar acum ia uitați-vă ce frumos poartă fetele din Școală maramă cu legătoare! Iar tanti Viorica este atât de mândră de ele!”, mai spune Elena Iagăr.
Se încarcă comentariile...
