Ultimul meșter care mai împletește celebrele papornițe și covoare oltenești
0Are aproape 74 de ani și a rămas singurul meșter în județul Olt care mai împletește rogojini și papornițele din papură devenite celebre odată cu filmul „Nea Mărin miliardar“. Încă mai străbate județul, în fiecare vară, înainte de Sfântul Ilie, în căutare de papură de prin mlaștini. Are patru copii, însă niciunul n-a fost atras de meșteșug. Întrebarea „Cui lași meșteșugul, nea Gheorghe?“ îl pune de fiecare dată pe gânduri.
Gheorghe Neagoe, ultimul meșter din Gura Călui, dar și din județul Olt, care încă mai țese în război covoare oltenești a fost șofer. Democrația i-a adus șomajul, iar nea Gheorghe s-a întors astfel la meșteșugul deprins în copilărie.
Dintr-o localitate din care plecau vagoane de rogojini în comunism, tot cu vagoanele venind și materia primă din Delta Dunării, localnicii muncind zi și noapte, astăzi a rămas singurul care se pune zi de zi în fața războiului de țesut.
„După Revoluție, s-a închis fabrica. Am făcut când eram mic, dar pentru contracte făcea nevastă-mea. CAP-urile nu lua’ d-ăstea (n.r. – arată spre papornițe), lua numa rogojini. Mai ajutam și eu când eram liber“, explică nea Gheorghe, pentru „Weekend Adevărul“, cum mergeau treburile odinioară.
Papornițe și covoare, la târg
A învățat meșteșugul de la bunicii săi, care la rândul lor l-au moștenit de la înaintași. La început nu-l lăsau, pentru că era treabă serioasă. „Aveam 7-8 ani și mă băgam și eu și stătea bunica cu gura pe mine să nu-i stric. Când a văzut că încep să pricep, îi ajutam, pleca taică-meu cu ele la târg“, poveștește meșterul popular.
Erau săraci, ca toată comunitatea. Tatăl meșterului pornea cu rogojinile la târg pe jos, zeci de kilometri, și tot pe jos se întorcea.
„Taicu n-avea cal, n-avea căruță, n-avea transport. Punea treizeci de ăștia pe cobiliță, așa îi spuneau ei. Le punea și pleca noaptea, la unu jumate-două, la târgul din Drăgășani, trecea Oltețu, și noaptea se-ntorcea. Atunci se vindea bine și la Craiova, la Băilești, la Slatina... Plecau, care aveau căruță, și stăteau câte-o săptămână. D-ăștia puneau câte 70-80-100 în căruță...“, vorbește meșterul despre lumea meșterilor de rogojini de odinioară.
„Eu singur nu pot să fac mai mult de două papornițe pe zi“
Meșterul are patru copii, însă niciunul n-a fost atras de războiul de țesut. „Or fi făcut cândva, eu știu? Eu stăteam mult timp plecat, soția stătea cu ei. Dar acum nu vrea niciunul. Am patru copii, doi în Germania, un băiat și o fată, o fată în Timișoara și una aici. Soția are 24 de ani de când a murit. Singur lucrez acum“, spune firesc meșterul. Nu se plânge, s-a împăcat cu ideea că e de muncă, iar tinerii nu prea mai sunt atrași să pună osul la treabă. A încercat, de-a lungul anilor, să găsească prin vecini, pe la neamuri, copii dornici să învețe, însă zadarnic. În plus, produsele pe care le face nea Gheorghe Neagoe nu-i aduc cine știe ce câștig, pentru că, mărturișește meșterul, el știe să le facă, nu să le vândă.
Primește invitații pe la târguri, merge cu drag, și așa mai intră în legătură cu oameni interesați, care îi cer numărul de telefon și ulterior dau comandă. „Și acum dădui telefonul la cineva, vine acasă să ia. Vine el și le ia de la mine. Mulți mi-au zis – bă, păi scumpește-le, că vine și le ia de la tine cu 40-50 de lei și el dă în Germania cu sute de euro! Dar pot să mă duc eu la Craiova să vând, sau în altă parte?! N-am cu ce, eu vând de acasă“, acceptă nea Gheorghe situația.
Lucrează pe toată perioada anului, are un atelier acasă, iarna încălzește soba și-și vede de treabă, dacă are comenzi de livrat. E și un soi de terapie, se simte rău când stă, mărturisește bărbatul. „Eu singur nu pot să fac mai mult de două papornițe la zi. Dacă apuc de urzesc în război, două îmi iasă. Am modificat eu războiu’ să iasă două, ca să nu m-aplec. Pe 28 decembrie fac 74 de ani. Mi-e drag să fac și n-am ce să fac acasă. Am un pic de grădină, am un solar, iar iarna îmi fac focu’ și mă apuc de lucru. Când e sărbătoare, nu lucrez, păstrez sărbătorile, dar așa mă dor oasele când stau...!“, mai spune meșterul. Lucrează astfel încât să aibă tot timpul un stoc de 30-40 de rogojini, pentru situația când i-ar veni pe nepregătite cumpărători.
„Părinții mei știți unde tăiau? La Dunăre“
Cea mai mare problemă a devenit, la cei aproape 74 de ani pe care îi are, să-și asigure materia primă. Papura o găsește în locuri mlăștinoase, însă e din ce în ce mai greu de ajuns, bălțile de odinioară au fost secate sau sunt astăzi proprietăți private, în plus are nevoie de ajutor pentru transport. Îl ajută soțul fiicei care locuiește în satul din apropiere. Luna iulie este propice tăierii papurei, dezvăluie meșterul. Ai lui plecau, în tinerețe, câte o lună, vecinii și rudele se ajutau, era ca un adevărat ritual.
„Papura se taie în iulie, după Sfântul Ilie. Poți să tai și înainte, dar să nu te prindă sărbătoarea la baltă, că noi ținem sărbătorile. M-a dus ginerele cu mașina, că a fost liber atunci. Am stătut nouă zile, am tăiat pe la Șopârlița, e vreo 16-17 kilometri până acolo. Mi-am luat la mine mâncare în paporniță, mi-am luat rogojină și am stătut acolo. Dar părinții mei știți unde tăiau? La Dunăre. Treceau cu bacul, cu boii. La Zimnicea, peste Dunăre, tăiau. Făceau snopi la doi metri, că dacă erau mai mulți să taie, trebuia s-o-mpărțească. Și când plecau, fiecare punea în carul lui“, povestește nea Gheorghe.
„Am vândut papornița cu tot cu bani“
O întâmplare petrecută pe la 12-13 ani îl face astăzi să zâmbească atunci când povestește. Atunci, însă, i-a produs o adevărată suferință. A scăpat nesperat de o bătaie din partea bunicilor și i-a fost lecție pentru toată viața.
„Când eram mic, m-a trimis la piață bunicu’ și-am vândut papornița cu tot cu bani. Când mi le plătea, puneam banii în paporniță, până când le-am vândut pe toate, mai era doar aia cu banii. Am strâns bagaju’, să mă duc la gazdă, era sară. Când, vine un om. «Cu cât dați?», «3 lei». Mi-a dat 3 lei, a luat papornița și-a plecat. Era piața plină, fiecare om avea paporniță, și n-aveai cum să le zici: «bă, tu-mi luași papornița?!». Aveam un frate de-al lu’ bătrânu’, ăla m-a luat pe mine să fac și eu vânzare. Nu mai țin minte, dar, oricum, 300-400 de lei tot a fost în ea, cam cum e banu’ acum, cu suta. Plângeam... Când am venit acasă, am început să plâng. Bunică-mea, și mai mare scandal. Da’ bunicu: «lasă, fă, băiatu’, dacă a greșit, a greșit». M-am băgat după sobă, m-am pitulat de frică. Era o sărbătoare și le trebuiau bani, dar ce să mai facă... A plecat el la nu știu ce târg și-a făcut alții“, și-a amintit meșterul.
„De când m-am căsătorit, patru ani am dormit pe rogojini“
Rogojinile mai sunt folosite astăzi de proprietarii de pensiuni sau de restaurante cu specific românesc și prea puțin în gospodăriile obișnuite. La fel și papornițele, pe care tot pe post de decorațiune le folosesc cumpărătorii de acum. Odinioară, însă, pământul spoit din casele oltenilor era acoperit cu rogojini, de aici și numele de covoare oltenești. Tot rogojinile erau folosite pentru a încropi patul de dormit.
„Nu exista casă să nu doarmă pe rogojini. Și eu când m-am căsătorit, în ’69, am pus patru pari, am pus blană și am pus rogojini. Vreo patru ani am dormit așa, pe urmă ne-am luat și noi dormeză...“, povestește meșterul.
Amintirile pe care le deapănă nea Gheorghe par din altă lume, o lume care-i fascinează de fiecare dată pe străini. Îi bat la poartă după ce află că încă mai există mâini dibace care împletesc asemenea minunății, iar meșterul își scoate războiul în curte și începe să lucreze. Sunt singurele momente când mai speră că cineva care vede ce face el va dori să învețe și, astfel, să nu se piardă meșteșugul în zonă.
„Vin străinii, vin și de la noi, fac fotografii, filmează, o doamnă din București mi-a luat acum datele, a zis că scrie o carte despre meșteri. Și toți mă întreabă cui las. Păi, cui să las, dacă nu vor să învețe?! Ce pot să fac eu singur?!“, spune descumpănit nea Gheorghe.
Se încarcă comentariile...
