Sfârşitul dramatic al marilor scriitori ruşi: care au fost cuvintele rostite înainte de moarte de Cehov sau Dostoievski

Cei mai cunoscuţi romancieri, poeţi şi dramaturgi ruşi au sfârşit răpuşi de boli grave sau în urma unor accidente.

Lucrarea „Dicţionarul oamenilor celebri în faţa morţii”, care a văzut lumina tiparului în anul 2000, sub semnătura sciitoarei franceze Isabelle Bricard, surprinde în paginile sale aspectele mai puţin ştiute ale ultimelor momente din viaţa unor personaje ilustre ale umanităţii.  

În limba română cartea a ajuns să fie publicată trei ani mai târziu de la lansare, la Editura Albatros, în traducerea Adrianei Liciu şi Sorinei Urdoi. 

Între personajele care fac obiectul lucrării sunt şi scriitorii ruşi, autori ai operelor de valoare din literatura universală. 

Alăturat, vă prezentăm o serie de 7 scriitori celebri cuprinşi în repertoriul realizat de Isabelle Bricard.

Cehov (Anton Pavlovici)

Data morţii: 2 iulie 1904 (la 44 de ani)

Cauza: tuberculoză

Locul: Hotelul Sommer, Badenweiler (Germania)

Înhumat: Cimitirul Novodevicie, Moscova (Rusia)

În Pădurea Neagră, unde se dusese să-şi caute vindecarea, Cehov şi-a găsit moartea. „Ich strebe“ (,,Mor”), i-a spus medicului său german, trezindu-l din somn, în noaptea de 1/2 iulie 1904. Doctorul Schwöhrer a vrut să trimită după un balon de oxigen, dar Cehov îl opri: „Acum, e totul inutil. Până să-l aducă, voi fi un cadavru“. Atunci, doctorul ceru o sticlă de şampanie. Cehov luă o cupă şi se întoarse spre Olga, soţia sa: „De mult n-am mai băut şampanie“. Goli, încet, cupa, se întoarse pe partea stângă şi trecu în veşnicie, cu simplitatea lui obişnuită. Câteva clipe mai târziu, în camera cufundată în tăcere, răsună un pocnet vesel: sărise dopul de la sticla de şampanie desfăcută.

Turgheniev (Ivan Sergheevici)

Data morţii: 3 septembrie 1883 (la 65 de ani)

Cauza: cancer la măduva spinării

Locul: Bougival (Franţa)

Înhumat: Cimitirul Volkov, Sankt-Petersburg, (Rusia)

„Sunt un om sfârşit - îi scria Turgheniev lui Tolstoi la 24 mai 1883 – doctorii nu ştiu nici măcar ce nume să dea bolii mele. Nevralgie stomacală pe fond de gută!”. Boala avea un nume, dar nimeni nu îndrăznea să i-l spună. Avea asemenea dureri, încât a implorat-o pe prietena sa, cântăreaţa Pauline Viardot, la care se dusese să moară, să-l lase să se arunce pe fereastră. Ca să le poată suporta, i s-a dat morfină, din care cauză a început să aibă tulburări mentale. Ultimul delir a fost mai mult decât ciudat: ţintuit în patul mare cu baldachin, visă că era atacat de soldaţi asirieni, şi voia să arunce în picioarele celor adunaţi în jurul patului cu blocuri de piatră smulse din zidurile de apărare de la Ninive! În alte momente, a recitat în ruseşte poeme din copilărie. Deodată, a şoptit: „Veniţi mai aproape, mai aproape, să vă simt lângă mine… A sosit clipa să ne despărţim… Ca ţarii ruşi. Ţarul Alexei… ţarul Alexei“. Când prietenii se apropiară de pat, a părut a o recunoaşte pe Pauline Viardot şi a spus: „Iată regina reginelor. Mult bine a făcut!“

Lev Tolstoi 

Data morţii: 7 noiembrie 1910 (la 82 de ani)

Cauza: pneumonie

Locul: Astapovo, Gubernia Riazan (Rusia)

Înhumat: Iasnaia Poliana (Rusia)

În dorinţa de a scăpa de soţia sa, lângă care nu mai suporta să trăiască, Tolstoi şi-a părăsit, pe ascuns, casa de la Iasnaia Poliana. Pe drum, a răcit şi a fost nevoit să coboare din tren la gara Astapovo. Cum acolo nu exista nici un hotel, a fost găzduit în camera şefului de gară. Şase medici s-au perindat la căpătâiul lui, ceea ce l-a făcut să spună, contrariat: „Mai sunt şi alţi bolnavi de îngrijit, nu numai Lev Tolstoi!“. În scurt timp, întreaga lume era cu ochii pe Astapovo şi ziariştii dădură năvală. Imediat, veni şi familia, dar Tolstoi refuză să-şi vadă soţia, căreia nu i s-a permis să vină la patul lui decât în ultima clipă, când nu mai era lucid. Şi-a chemat, în schimb, fiica preferată, Maşa, care murise în 1906. Delirând, Tolstoi avea un singur gând, să plece din nou, să fugă, cât mai departe. „S-o iau din loc, trebuie s-o iau din loc!… Să mă duc oriunde, să nu mă mai piseze nimeni. Daţi-mi pace!“ Fiul său, Serghei, i-a auzit ultimele cuvinte: „Adevărul… Iubesc… mult… toţi“.

Puşkin (Aleksandr Sergheevici)

Data morţii: 29 ianuarie 1837 (la 38 de ani)

Cauza: rănit mortal în duel

Locul: Sankt-Petersburg (Rusia)

Înhumat: cimitirul Mânăstirii „Sfântul Munte“, lângă Pskov (Rusia)

La 26 ianuarie, Puşkin l-a provocat la duel pe  locotenentul francez d’Anthčs care servea în armata rusă, şi care, curtând-o pe faţă pe Natalia, soţia lui, îl făcea de râs. Întâlnirea a avut loc la 27 ianuarie, în locul numit Ciornaia Recica (Pârâul Negru), la ora 5 după-amiază. D’Anthčs a tras primul. Puşkin a căzut, rănit în abdomen. Toţi au crezut că fusese ucis, dar el s-a ridicat pe jumătate şi a cerut alt pistol în locul celui aflat în zăpadă. Aproape culcat la pământ, a ţintit îndelung - două minute, potrivit unui martor - şi a tras. D’Anthčs s-a prăbuşit, lovit în torace. Când l-a văzut că se clatină, Puşkin şi-a aruncat pistolul în sus de bucurie, strigând: „Bravo!“, apoi a leşinat. Când şi-a revenit, a întrebat:

– L-am omorât?

– Nu, a răspuns un martor, dar l-aţi rănit.

– Ciudat, a spus poetul, am crezut că o să mă bucur, dar văd că nu. În rest, e totuna, cum ne punem pe picioare, o luăm de la capăt.

Dar Puşkin, cu bazinul zdrobit, cu intestinele perforate, n-avea să îşi mai revină… Cu nesfârşite precauţii, a fost transportat acasă şi instalat în cabinetul său. Doctorul Scholtz nu i-a  ascuns că rana era mortală şi l-a întrebat dacă dorea să-şi vadă prietenii. „Adio, prieteni!“, a spus Puşkin, arătând spre cărţile din bibliotecă. Agonia a durat două zile, cu dureri atât de crâncene, încât nu a lipsit mult să-şi pună capăt zilelor cu pistolul pe care îl ascunsese sub pleduri. În ultimele ceasuri, alinate de opiu, i-a iertat atât pe d’Anthčs, cât şi pe Natalia, căreia i-a cerut să ţină doliu 2 ani înainte de a se recăsători „cu un bărbat acceptabil“. La 29 ianuarie, a cerut o oglindă, şi-a privit îndelung chipul aproape de nerecunoscut, apoi a rugat să i se aducă un desert care îi plăcea când era copil - dude cu sirop. După ce Natalia i l-a dat în gură cu linguriţa, a intrat în delir. A apucat mâna prietenului său Dahl, care-l veghea, şi i-a spus: „Ridică-mă! Mai sus, hai, mai sus!“, explicându-i apoi: „Visam că mă caţăr cu tine în lungul cărţilor, de-a lungul rafturilor, şi m-a apucat ameţeala“. La ora 2.45 după-amiaza, Puşkin murmură: „Viaţa s-a sfârşit… viaţa s-a sfârşit… abia respir… ceva mă striveşte…“, şi s-a stins.

De teama unor manifestaţii populare la trecerea cortegiului, ştiut fiind că Puşkin arătase întotdeauna convingeri liberale, guvernul a dat ordin să fie dus la cimitir pe o sanie, ascuns sub paie, şi înmormântat fără nici o ceremonie.

Gogol (Nikolai Vasilievici) 

Data morţii: 4 martie 1852 (la 43 de ani)

Cauza: inaniţie şi epuizare

Locul: în casa lui Tolstoi, Moscova (Federaţia Rusă)

Înhumat: cimitirul Mânăstirii Novodevicie, Moscova

Spre sfârşitul vieţii, Gogol s-a aflat sub influenţa unui geniu rău - a duhovnicului său, părintele Matei, care a reuşit să-l convingă să renege literatura, pentru a se consacra lui Dumnezeu. La porunca acestuia, Gogol a ars manuscrisul celui de-al doilea volum al ,,Sufletelor moarte”, iar, în preajma Paştelui, s-a supus unui post crunt, mâncând numai câteva linguri de ciorbă de ovăz şi un codru de pâine pe zi, stropite cu un pahar cu apă. Noaptea se chinuia să nu adoarmă, pentru a nu ceda diabolicei tentaţii de a visa. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: s-a îmbolnăvit grav.

Departe, însă, de a renunţa la mortificări, le-a sporit. Îşi petrecea zilele în halat de casă, nu se mai spăla şi nu se mai bărbierea, refuza să se hrănească şi să ia medicamente, dându-le impresia celor din jur că asistă, mai degrabă, la o sinucidere prelungită, decât la o moarte naturală. Medicii au încercat să-l trateze cu forţa: duşuri reci, băi calde, lipitori pe nas. Cu mâinile legate, urla să fie lăsat în pace: „Nu mă mai chinuiţi, pentru numele lui Dumnezeu!“. În sfârşit, la 20 februarie începu agonia, străbătută de un strigăt teribil: „Scara, repede! Daţi-mi scara!“, a cărui explicaţie se află într-o scrisoare: „O scară este pe punctul de a ne fi lăsată din înaltul cerului şi o mână se întinde spre noi, pentru a ne ajuta s-o urcăm, dintr-un salt“. Gogol întinse braţele, încercă să prindă acea scară, apoi căzu, din nou, în pat. Era îngheţat: de jur împrejurul corpului descărnat i-au pus felii de pâine caldă. Începu să delireze, cu glas scăzut: „Haideţi, ridicaţi, încărcaţi, umpleţi moara!“. A doua zi, dimineaţa, şi-a dat ultima suflare.

Gorki (Aleksei Maximovici Peşkov, zis Maxim) 

Data morţii: 18 iunie 1936 (la 68 de ani)

Cauza: controversată

Locul: Moscova (Federaţia Rusă)

Înhumat: cenuşa i-a fost depusă în Zidul Kremlinului, la Moscova

În mai 1936, Gorki a contractat o gripă, care, din cauza stării proaste a inimii şi a plămânilor săi, i-a fost fatală. Începând cu 6 iunie, toate ziarele au publicat buletine de sănătate. Dar, pentru a nu-l alarma pe bolnav, care citea ,,Pravda”, pentru el era tipărit un număr special, în care nu se vorbea de boala lui. În pragul morţii, cel mai mare regret al lui Gorki a fost acela că nu şi-a putut termina romanul ,,Viaţa lui Klim Samghin”.  

Pe 16 iunie, se simţi mai bine şi, strângând mâna doctorilor, le spuse: „Cred c-am să scap“, dar perioada de acalmie a fost de scurtă durată. Începu să delireze şi, în vorbirea sa confuză, revenea, fără încetare, la pericolul unei conflagraţii mondiale: „Vor avea loc războaie. Trebuie să ne pregătim…“. Pe 18 iunie şi-a pierdut cunoştinţa şi, la orele11, dimineaţa, a încetat din viaţă. Stalin decretă funeralii naţionale pentru „marele scriitor rus, genialul artist al limbajului, prieten devotat al muncitorilor, luptător pentru victoria comunismului“ şi luă parte la înmormântare, în fruntea cortegiului funerar. Doi ani mai tîrziu, presa făcea cunoscut faptul că, „din punct de vedere medical, Gorki a fost asasinat“ de medicii săi, din ordinul lui Troţki. 

Doctorii au mărturisit „spontan“ şi au fost condamnaţi la moarte, sau la închisoare. Unul dintre ei, Pletnev, ar fi dezvăluit, ulterior, că Gorki a fost, de fapt, eliminat de Stalin, cu ajutorul unor bomboane otrăvite.

Aşadar, ce să credem?! Că Gorki, în vârstă de 68 de ani, surmenat şi tuberculos, a murit de pneumonie nu este deloc de mirare. Că Stalin, în interesul politicii sale, a denaturat o moarte naturală în crimă este perfect plauzibil. Că Stalin ar fi ordonat crima, pe care, apoi, a pus-o în seama duşmanilor săi este o altă ipoteză, care nu trebuie neglijată 

Dostoievski (Feodor Mihailovici)

Data morţii: 9 februarie 1881 (la 60 de ani)

Cauza: tuberculoză

Locul: Sankt Petersburg (Federaţia Rusă)

Înhumat: cimitirul Mânăstirii Aleksandr Nevski, Sankt Petersburg

După trei hemoptizii, în trei zile, starea lui Dostoievski părea să se amelioreze. Doctorii nutreau speranţe. Dar, în noaptea de 27/28 mai, el îşi trezi soţia, ca să-i spună că, în cursul zilei, avea să moară. Deşi ea protestă, el îi ceru să aprindă o lumânare şi să-i dea Evanghelia. I se întâmpla, adesea, ca, atunci când nu izbutea să ia o hotărâre importantă, să deschidă, la întâmplare, vechea lui Biblie şi să citească rândurile pe care îi cădeau ochii. În acea noapte, Biblia se deschise la Capitolul III, versetul 14 din Evanghelia după Matei. Doamna Dostoievski citi: „Eu sunt acela (îi spunea Sfântul Ioan Botezătorul lui Isus Christos) care am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine”. Dar Isus i-a răspuns: „Nu mă reţine acum, că aşa ni se cuvine nouă, să împlinim toată dreptatea“. „Vezi - îi spuse Dostoievski soţiei sale -, nu mă reţine. Asta înseamnă că am să mor“. Apoi, adormi din nou. În dimineaţa următoare, avu o nouă hemoragie. Îşi chemă copiii, le dădu ultimele sfaturi şi îi binecuvântă. Seara, o nouă hemoptizie nu putu fi oprită, în ciuda bucăţilor de gheaţă care i-au fost date să le înghită. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, bâigui câteva fraze fără şir, pe care soţia lui le notă: „Vă ruinez cu boala mea… Taie ce ţi se pare inutil… Ce se spune despre mine?… Sfârşitul, sfârşitul, mă scufund“. A murit seara, la orele 20.30.