Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana. Cum a ajuns la Mănăstirea Bistriţa
0
Icoana Făcătoare de minuni a Sfintei Ana a fost oferită Doamnei lui Alexandru cel Bun, în anul 1401, de către Irina, soţia împăratului bizantin Manuel al II-a Paleologul
Privite cu speranţă şi învăluite în mister, icoanele despre care se spune că sunt făcătoare de minuni atrag la mănăstiri şi lăcaşuri de cult mulţime de pelerini. Oameni care-şi pun speranţa în puterea lor tămăduitoare, pentru ajutor în momentele grele, rugându-se şi aşteptând ca în viaţa lor să se producă un miracol.
„Unele sunt vindecătoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele aducătoare de ploi binecuvântate şi protectoare ale mănăstirilor şi familiilor credincioase. Fără îndoială, toate icoanele sunt făcătoare de minuni şi ajutătoare credincioşilor. Dar unele poartă o charismă specială, pe care o simte numai cel ce se roagă mult şi cu lacrimi în
faţa sfintelor icoane“, scria arhimandritul Ioanichie Bălan, ucenicul duhovnicului Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, în cartea „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România“.
În ţinutul Neamţului, ascunse prin codrii munţilor Stânişoarei sau la poale de Ceahlău sunt câteva mănăstiri care adăpostesc icoane considerate făcătoare de minuni. Fiecare are povestea sa, iar din experienţele şi trăirile credincioşilor care au fost în preajma acestora, închinându-se şi rugându-se, s-au ţesut numeroase legende.
Astfel de icoane sunt la mănăstirile Neamţ, Secu, Sihăstria, Văratec, Agapia, Durău, Giurgeni sau Horaiţa. La Mănăstirea Bistriţa, seculară ctitorie a domnilor moldoveni, din apropierea oraşului Piatra Neamt, se află icoana Sfintei Ana, una dintre cele mai cinstite din Moldova, legendele locului spunând că „scoate diavolii din oameni, vindecă bolnavii, dă rod pântecelor sterpe şi alungă seceta“.
Icoana a fost dăruită, în anul 1401, Doamnei Ana, soţia voievodului Alexandru cel Bun, de către împărăteasa Irina (Ana), soţia împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul şi de către patriarhul Matei al Constantinopolului.
Ea a fost oferită în dar odată cu Icoana Maicii Domnului - Lidianca sau Odighitria (Îndrumătoarea), aceasta fiind cea mai veche şi mai valoroasă din România, fiind pictată pe la anul 665, aflându-se acum la Mănăstirea Neamţ.
„Împărăteasa lui Mănăil (Paleolog) şi măria sa încă au trimis dar Doamnei Annei fericitului Alexandru Vodă o sfântă icoană“
Un manuscris din secolul al XVIII-lea, atribuit mitropolitului Gheorghe al Moldovei şi Sucevei (1723-1729), păstrat la Arhivele Statului din Piatra Neamţ, conţine o informaţie privind donaţia icoanei.
„Iar maica lui Andronic Paleolog îi mera numele Anna, împărăteasa lui Mănăil (Paleolog) şi măria sa încă au trimis dar Doamnei Annei fericitului Alexandru Vodă o sfântă icoană, Sfânta Ana, maica Maicii
Preacuratei, făcătoare de minuni, ferecată şi împodobită cu cheltuială împărăteasă. Iar Măria sa, Doamna Ana, o au trimis dar Mănăstirii Bistriţa, fiind făcută sfânta mănăstire de fericitul Alexandru V(oie)v(od) şi Doamna Ana. Iar această sfântă icoană, la vreme de neploaie, scoţându-să cu litanie afară din mănăstire şi făcând o sfeştanie, până ce să întoarce în mănăstire numai ce plouă, de nu peste tot, iar câtu-i hotarul mănăstirii... Şi acestă istorie am scris eu cu condeiul meu, Mitropolitul Gheorghe, la anul 7231, februarie 19“.
De-a lungul timpurilor, despre icoana ce a fost pictată pe la 1200, la Ierusalim, s-a spus că avea „puterea“ de a face minuni. În 1538, Petru Rareş, fiind în drum spre cetatea Ciceului, urmărit de boierii trădători şi turcii sultanului Suleyman Magnificul, poposeşte la Mănăstirea Bistriţa în seara de 17 septembrie, cerând îndurare şi ocrotire icoanei.
Prilej cu care făce şi o făgăduinţă că „de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi biruitor, atunci din temelii voi înnoi Sfânta Mănăstire a Adormirii Maicii Domnului“. În noaptea de 18 septembrie, mănăstirea este încercuită, dar legendele spun că domnul s-a strecurat printre turci, îmbrăcat fiind în haine ţărăneşti, „ocrotit şi acoperit de Maica Domnului“.
După patru ani, în 1541, Petru Rareş ajunge din nou domn al Moldovei şi împlineşte făgăduinţa dată Sfintei Ana. O altă minune, însemnată pe medalionul icoanei, se spune că a vut loc în 1853.
Îmbolnăvindu-se de o boală incurabilă, ieromonahul Varnava, de la Mănăstirii Pângăraţi, a cerut monahilor săi să-l ducă la Bistriţa, pentru a se ruga la Sfânta Ana.
Rugăciunea i-a fost ascultată, iar ca mulţumire stareţul Varnava a comandat un iconostas de lemn sculptat şi aurit în care a aşezat icoana. Şi aşa a rămas până în prezent.
Mănăstirea cu trei voievozi ctitori
Mănăstirea Bistriţa este una dintre cele mai vizitată din judeţul Neamţ. FOTO: Dan Sofronia
Arhimandritul Ioanichie Bălan a consacrat acestei icoane o atenţie deosebită, în lucrarea „Sfintele Icoane făcătoare de minuni din România“, apărută la Editura Episcopiei Romanului în 1999, numind-o
„a doua între icoanele făcătoare de minuni din România, după Icoana Maicii Domnului de la Neamţ“.
Se mai poveşteşte că la icoana Sfintei Ana s-au rugat pentru a avea copii Maria Enescu, mama lui George Enescu, şi Emilia Porumbescu, mama lui Ciprian Porumbescu. În perioada comunistă, procesiunile cu această icoană au fost interzise, dar oamenii nu au uitat-o, continuând să se roage la ea. Iar în anii democraţiei, icoana Sfintei Ana a fost purtată în procesiune prin mai toată Moldova pentru aducerea ploilor, în caz de secetă.
Cât despre Mănăstirea Bistriţa, ea datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea, din vremea voievodului Petru Muşat, când s-a construit o bisericuţă de lemn prin grija ieromonahului Pafnutie. În 1402, pe locul bisericii de lemn, domnul Alexandru cel Bun a ridicat alta, dar de piatră.
Prima atestare documentară a aşazământului datează din 1407, atunci când voievodul emite un act de danie prin care a înzestrat mănăstirea cu câteva sate şi moşii. În anul 1418 a fost înmormântată aici doamna Ana (Neacşa), iar alături de ea, în anul 1432, ctitorul mănăstirii, voievodul Alexandru cel Bun.
Peste mai bine de 50 de ani, în 1498, Ştefan cel Mare a fortificat cu ziduri lăcaşul, a zidit o clopotniţă şi un paraclis, intrând astfel pe lista ctitorilor. Următorul a fost Petru Rareş, cel care între anii 1541-1546 a reînnoit din temelie mănăstire, construind un nou turn la intrare, un paraclis, ziduri noi şi chilii.
Peste un secol, în 1677, aşezământul a fost „închinat“ Patriarhiei Ierusalimului de către Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, începând o lungă perioadă de decădere a însemnătăţii mănăstirii, care
a pierdut mare parte din patrimoniu.
Se încarcă comentariile...
