Epidemiile care au făcut ravagii printre români. De ce bolnavii preferau să moară acasă decât în spitale
0
Epidemiile de tuberculoză şi de tifos şi bolile venerice i-au pus la încercare decenii în şir din comunism pe români.
Documente păstrate din primele decenii de comunism în arhivele unor instituţii occidentale dezvăluie dezastrele cauzate de bolile contagioase şi eşecul autorităţilor care încercau să le oprească. La începutul anilor 50, cinci factori contribuiau la starea de sănătate îngrozitoare a românilor şi la incidenţa bolilor contagioase, arătau rapoartele.
Primul dintre ele era insuficienţa medicamentelor, în special a antibioticelor. Al doilea era sărăcia populaţiei – puţini îşi puteau permite costurile îngrijirilor medicale private şi să cumpere medicamente de pe piaţa neagră. Subnutriţia era un alt factor decisiv pentru starea de sănătate a românilor. Iar 0boseala fizică a muncitorilor, cauzată de normele ridicate de lucru şi de activităţile „politice” istovitoare, le agrava situaţia medicală. Ultimul factor care afecta o bună parte a populaţiei erau tensiunile nervoase resimţite constant de români, cauzate de teamă şi de nesiguranţă.
Adesea, pacienţii spitalelor din România erau triaţi în funcţie de „originea socială sănătoasă” şi de rangul deţinut în partid. Cu excepţia câtorva spitale din Bucureşti (Elias, Gerota, Iubirea de oameni – Filantropia), unităţile medicale – mai ales cele din provincie - erau slab echipate, iar bolnavii puşi să îşi aducă medicamente şi lenjerie de pat de acasă. Echipamentele medicale stricate, penele de curent din spitale, lipsa produselor de igienă, frigul din saloane pe timpul iernii îi descurajau şi ele pe românii aflaţi în căutarea sănătăţii. Rivanolul, aspirina şi piramidonul se numărau printre medicamentele cele mai folosite în spitale.
Documentele de arhivă arătau că autorităţile din România comunistă anunţau rar epidemiile, iar focarele de boli infecţioase făceau nenumărate victime. Iată câteva dintre bolile care făceau ravagii în România primelor decenii de comunism:
Bolile venerice au cotropit oraşele muncitoreşti
Bolile venerice, potrivit unor rapoarte de la începutul anilor 50 păstrate în arhivele RFE (Radio Europa Liberă), s-au răspândit alarmant în rândul populaţiei, ca rezultat al relaxării moravurilori în rândul tinerilor şi al prostituţiei. „Centrele destinate bolilor venerice au fost înfiinţate în fiecare sector al oraşelor, iar tratamentul a fost făcut obligatoriu. Persoanele care îl refuză riscă să fie pedepsite cu până la un an de închisoare. Însă tratamentul din aceste centre este defect. Lipsesc medicamentele potrivite, astfel că vechile metode de tratament sunt încă folosite. Gonoreea, de exemplu, este încă tratată cu soluţii de mangan”, arăta o notă secretă din anul 1955.
Oraşele industriale care atrăgeau nenumăraţi muncitori din mediul rural erau cele mai expuse incidenţei bolilor cu transmitere sexuală. „O mulţime de femei din Hunedoara aveau boli venerice. Dacă vreuna dintre acestea era denunţată la Miliţie, putea fi trimisă în închisoare, dar cele care contactau câte-o boală venerică nu îndrăzneau să denunţe sursa infecţiei de teama de a fi acuzate la rândul lor”, arăta un raport din anii 50, păstrat în arhivele RFE.
Tuberculoza afecta zeci de mii de români
În Bucureşti, peste 30.000 de oameni sufereau de tuberculoză la începutul anilor 50, arăta un raport din 1951, păstrat în arhivele RFE. Din cauza epidemiei, cinematografele din Bucureşti au fost transformate în spitale. Cele mai comune medicamente pentru tratarea tuberculozei, ca streptomicina, izoniazida şi acidul paraaminosalicilic (PAS) erau greu de găsit în spitale, iar tratamentele cu aureomicină şi cortizon erau inaccesibile românilor, în condiţiile în care boala contagioasă se răspândea rapid printre români. Penicilina importată din URSS era cel mai cunoscut medicament de import al românilor, însă adesea era de slabă calitate, iar uneori din această cauză făcea mai mult rău bolnavilor.
„Tuberculoza este agresivă, atât în rândul copiilor şi tinerilor – 75 la sută dintre copii sunt predispuşi la această boală – cât şi în cel al adulţilor. Regimul susţine că măsurile anti TBC sunt excelente. În realitate, Guvernul a construit doar câteva sanatorii pentru copii suferinzi de tuberculoză în mai multe colţuri ale ţării şi aceasta este tot. Clinicile TBC şi sanatoriile primesc preferenţial membrii de partid şi din Uniunea Tineretului Muncitoresc. Mulţi dintre muncitorii infestaţi cu TBC sunt nevoiţi să aştepte luni în şir locuri libere în spitale, punându-i astfel în pericol pe ceilalţi membrii ai familiilor lor. Situaţia s-a agravat mai ales ales din cauza marilor aglomerări din oraşele industriale – populaţia Bucureştiului fiind estimată la 2,5 milioane de locuitori”, se arăta într-o altă notă confidenţială.
La începutul anilor 50, incidenţa cazurilor de tuberculoză şi a răspândirii acestora a crescut vertiginos, relata un medic emigrant. „Toate unităţile medicale sunt pline, iar uneori pacienţii trebuie să aştepte patru luni pentru a fi internaţi. Mulţi oameni preferă să moară în casele lor decât să meargă la vreun sanatoriu, unde mâncarea şi îngrijirea sunt extrem de rele”, arăta medicul, într-un raport din 1951.
Tifosul din lagărele de muncă
Condiţiile proaste de viaţă şi lipsa igienei duceau adesea la izbucnirea epidemiilor de tifosului şi a febrei tifoide în rândul muncitorilor români cantonaţi în coloniile de muncă de pe şantiere, dar şi în spitale.
„Aproape 10.000 de oameni sunt angajaţi în construcţia uzinei hidroelectrice uriaşe Lenin, de la Stejar – Bicaz. Cei mai mulţi fac parte din rândul deţinuţilor politici care aparţin Unităţilor de Muncă şi locuiesc în vecinătatea şantierelor, în tabere înconjurate de sârmă ghimpată şi păzite de trupe Poliţie, cu câini. Epidemia gravă de tifos revendică zilnic noi victime. Condiţiile de muncă sunt intolerabile, pentru că inginerii sovietici vor să termine construcţia cât mai repede. În prima săptămână din iulie 1951, 34 de oameni au murit, din cauza slabei echipri a spitalului din lagăr”, arăta o notă informativă din arhiva RFE. Şi Bucureştiul a fost afectat de o epidemie de tifos, în 1953, pe care autorităţile au încercat să o ascundă, potrivit rapoartelor vremii.
„Epidemia de tifos s-a înrăutăţit tot mai mult în România, iar oamenii trăiesc sub ameninţarea constantă că se vor îmbolnăvi. În ciuda tuturor precauţiilor, numărul pacienţilor din spitale creşte abrupt. Oamenilor li s-a spus să nu bea apă nefiartă şi să nu mănânce fructe şi legume, dacă nu sunt spălate în apă sterilizată. Oficiile sanitare au avertizat oamenii să îşi ia toate măsurile de precauţie împotriva epidemiei, în timp ce Guvernul nu a făcut vreo menţiune despre ea şi nu a admis existenţa ei. Medicamentele sunt atât de puţine încât oamenii şi-au pierdut orice speranţă că le vor găsi. Trebuie să se bazeze în totalitate pe rezistenţa şi puterea lor fizică”, arăta o notă secretă păstrată în arhivele RFE, din 1953.
Familiile îşi trimiteau copiii la ţară de teama poliomielitei
Epidemia de TBC se răspândea continuu la începutul anilor 50, mai ales în rândul generaţiilor tinere, arătau numeroase note informative. „La concurenţă” cu ea se afla epidemia de poliomielită. „Conform unui corespondent din Bucureşti, familiile cu copii sunt alarmate în urma cazurilro tot mai frecvente de polio. Cei care au posibilităţi îşi trimit copiii la ţară, deoarece până acum victimele poliomielitei au fost raportate în oraşe şi în special în Bucureşti. Din nefericire, nu sunt medicamente disponibile, iar Guvernul permite rar importul acestora. Când un copil contactează polio, este izolat în spital şi nici părinţii nu au voie să îl viziteze. Mamele care cer permisiunea asistentelor medicale să intre în saloanele spitalelor sunt refuzate”, arăt aun document de arhivă, din 1955. În galaţi, arăta un alt raport din aceeaşi vreme, autorităţile au interzis accesul în cinematografe al copiilor cu vârste mai mici de 15 ani, în urma epidemiei de poliomielită.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
