De unde vine expresia „Ţara lui Papură Vodă“. Două momente istorice complet diferite au creat sensul cunoscut astăzi
0Chiar dacă în una dintre variantele poveştii este implicat şi un personaj de os domnesc, varianta acceptată mai lesne de istorici are în prim-plan un haiduc fără pretenţii nobiliare, care teroriza o parte a României în secolul al XVII-lea.
În bogata imaginaţie a poporului român, „Ţara lui Papură Vodă“ este un fel de etalon folosit pentru a compara cumva, cu ceva, frecventele perioadele turbulente din trecutul sau din prezentul României. În sensul ei larg, expresia se referă la o ipotetică ţară fără stăpân, unde legile nu mai există sau sunt încălcate.
Puţină lume ştie, însă, că la originea expresiei se află împrejurări istorice concrete. Mai mult decât atât, există chiar două perioade istorice care-şi pot revendica paternitatea expresiei, un dintre acestea implicând un personaj central din os domnesc, iar cealaltă (cea larg acceptată de istorici ca fiind „pista” corectă) având în prim-plan un haiduc oltean.
Vremea cumplită a lui Ştefăniţă „Papură“ Vodă
Cea mai veche referire la personajul Papură Vodă ţine de vremea lui Ştefăniţă Lupu, domnitor al Moldovei între 1 decembrie 1659 şi 29 septembrie 1661. Scurta domnie a acestuia fost caracterizată de numeroase înfruntări militare (în primul an) cu pretendenţii la tron aduşi de turci şi de tătari, după care au urmat o ciumă şi o foamete cumplită, care au adus haosul peste ţară.
În „Letopiseţul Ţării Moldovei”, Miron Costin scrie: „Înţelegând Ştefăniţă Vodă că treace Constantin Vodă Nistrul la Soroca, au ieşit la Colceani cu oastea sa ş-au pus tabăra acolea, însă oastea era pre puţină, că ţara într-aceia foamete era într-aceala anu, cât mânca oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de pe aceaia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă Vodă, de-i dzicea Papură Vodă“.
Haiducul Papură şi „domnia” lui oltenească
O a doua variantă (cu priză mai mare la istorici, care o consideră, în marea lor majoritate, ca fiind cea care stă la baza expresiei) vine din când Imperiul Habsburgic stăpânea Oltenia. Personajul central al întâmplărilor (cu sursă istorică incertă, după cum ne lămureşte profesorul de istoria Iulian Banea) este un haiduc pe nume Neagu Papură, care a condus, la rugăminţile boierilor, o poteră ce vîna alţi haiduci şi tâlhari la drumul mare.
„Sunt foarte multe note de legendă în toată această poveste. Despre acest Neagu Papură se ştie că, împreună cu alţi doi haiduci celebri ai Olteniei din perioada aceea - Pavel Lotru din Bălceşti şi Radu Ursan - a dat austriecilor cea mai grea lovitură, în toată perioada cât au stat în Oltenia. Haiducii ar fi confiscat, la Drăgăşani, în anul 1726, vreo 20 de căruţe cu aur, provenind din taxele strânse de austrieci din Ungaria, Croaţia şi Ardeal“, povesteşte profesorul.
„Se spune că incidentul a provocat în imperiu o adevărată prăbuşire financiară, drept pentru care banul Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, a fost destituit, însă lucrurile sunt departe de a fi adevărate, căci este greu de crezut că austriecii au mers cu o asemenea comoară cale de sute de kilometri spre est, în loc să o ducă direct la Viena. De asemenea, istoria habsburgilor nu face referire la o astfel de catastrofă finaciară, care ar fi fost fără îndoială notabilă“, mai adaugă profesorul.
Totuşi, potrivit profesorului Banea, după Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, încheiată între Imperiul Otoman, pe de o parte, şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană pe de altă parte, teritoriul actual al Olteniei chiar a avut un statut incert. Oltenia, care nu făcea parte din Imperiul Otoman, a fost cedată Imperiului Habsburgic fără ca domnitorul român de la vremea aceea să aibă vreo reacţie.
Pe de altă parte, boierii craioveni, care erau foarte puternici, au acceptat tacit situaţia, pentru că le convenea, având în vedere comerţul şi afacerile importante pe care le aveau cu austriecii, dar şi conflictul de privilegii care apăruse în 1716 între ei şi Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Ţara Românească.
Din cauza tentativei austriecilor de a instaura în Valahia Mică (Kleine Walachei) o administraţie proprie, susţinută militar, şi transformarea ei într-o provincie imperială (alipire administrativ-teritorială pe care nici turcii nu o putuseră realiza, timp de secole), s-a declanşat o puternică mişcare de rezistenţă, care a cuprins toate segmentele societăţii, de la ţărani şi micii meseriaşi, până la comercianţi, mica şi marea boierime.
La 1733, un incident violent, cu parfum de revoluţie, avea să ducă la moartea câtorva sute de solaţi imperiali la Craiova, moment în care habsburgii şi-au retras trupele din Oltenia şi au angajat mercenari localnici. Problema este că noii angajaţi (mulţi dintre ei haiduci reconvertiţi) s-au dovedit total ineficienţi, aşa că în 1735 habsburgii au refuzat să-i mai plătească.
Supăraţi, mercenarii (se consideră că aceştia ar fi fost primii panduri) au atacat Craiova, jefuind şi torturând pe cei cîţiva reprezentanţi ai administraţiei austriece rămaşi, apoi au jefuit şi incendiat mai multe case boiereşti. Incidentele i-au determinat pe austrieci să părăsească definitiv Oltenia, cu patru buni înainte ca aceasta să fie cedată otomanilor pe baza tratatelor internaţionale (1739, pacea de la Belgrad).
În Craiova, ca şi în toată Oltenia, s-a creat însă un vid de putere, care avea să ducă la dispariţia Băniei, a doua instituţie politică a ţării ca importanţă, după domnie. După puseul de violenţe care a durat câteva luni, societatea caioveană şi-a găsit totuşi un echilibru. Boierii au reuşit să-l convingă pe acelaşi Neagu Papură să conducă o miliţie a pământului, pentru a potoli atacurile haiducilor şi hoţilor.
De la acest Neagu Papură a rămas expresia “Ţara lui Papură Vodă“ care a depăşit cu mult aria Olteniei şi timpul istoric determinat, intrând în folclor cu sensul peiorativ de ţară fără stăpân, unde legile nu mai există. După alte câteva luni, Neagu Papură a fost înlocuit de boieri şi el a luat din nou drumul codrului.
Timp de 35 de ani (1735-1770), „Ţara lui Papură Vodă“, a devenit, aproape fără voia ei, un fel de stat independent.După reintrarea efectivă în graniţele Tării Româneşti a urmat însă o perioadă cumplită denumită, aşa cum am mai spus, „vremea lui Pazvante Chioru“, încheiată violent, în 1821, cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
Se încarcă comentariile...
