Ultimii supravieţuitori ai răscoalei anti-CAP

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dintre cei 40 de bărbaţi din satul vrâncean Răstoaca ajunşi în temniţele comuniste după revolta anticolectivizare din 1958, mai trăiesc şase. Doi dintre aceştia, Chiriţă Gălăgie (85 de ani) şi Corneliu Miu (89 de ani), mai pot povesti patimile pe care le-au îndurat în puşcărie.

În luna ianuarie s-au împlinit 56 de ani de la revolta sătenilor din Răstoaca, judeţul Vrancea, împotriva colectivizării, reprimată de regimul politic stalinist. În acea iarnă, s-au mai răsculat şi ţăranii din Vadu Roşca şi cei din Suraia, alte două localităţi învecinate. Curajul localnicilor care au luat cu asalt primăriile şi au ars cererile de trecere la colectiv a fost pedepsit cu deportarea şi ani grei de închisoare la Periprava, Galaţi, Gherla sau Poarta Albă.

A rămas surd de la bătaie

Dintre cei 40 de bărbaţi din Răstoaca ajunşi în închisorile comuniste, mai sunt în viaţă doar şase, dar numai doi dintre ei sunt în stare să rememoreze patimile îndurate în temniţele terorii staliniste. Ei s-au luptat pentru demnitate, dar au ajuns să îndure chinuri groaznice. A trecut de-atunci mai bine de-o jumătate de secol, dar amintirile din „obsedantul“ deceniu nu le dau pace.

Chiriţă Gălăgie, în vârstă de 85 de ani, a fost arestat împreună cu fratele său, bătut fără milă şi condamnat la 18 ani de închisoare.

image

„Tot satul Răstoaca s-a adunat la Primărie să ia cererile pe care le semnaseră cu forţa. Oamenii au intrat în Primărie, au adus băieţii paie cu braţul şi au pus pe foc dosarul cu cereri. Nu ardea, şi atunci eu le-am spus să desfacă filă cu filă. Le-am dat foc şi am plecat acasă. Unii dintre noi i-au mai şi altoit pe cei trimişi de la Centru să ne treacă la colectiv. Ajuns acasă, un frate de-al mamei ne-a spus că o să avem de suferit, pentru că ştia cum procedează comuniştii“, îşi aminteşte Chiriţă Gălăgie. Şi aşa avea să fie. În noaptea aceea, forţele de ordine au încercuit satul. 

„Au arestat atunci vreo 30 de inşi, iar pe mine şi pe frate-meu ne-au luat la vreo săptămână şi ne-au dus la Securitate la Galaţi. La început, nu am recunoscut că am fost acolo, dar când s-au pus cu bătaia pe noi, am spus. Nu am avut încotro. Unul târa scaunele, ca să nu se audă ţipetele, iar anchetatorul mă bătea. Eu de la bătaie am rămas surd. Mi-a dat cu podul palmei peste ureche de m-a buşit sângele“, povesteşte bătrânul.

Bătuţi, umiliţi, înfometaţi

A stat două luni la Penitenciarul din Galaţi, iar o lună a durat doar ancheta. „Ziua mă ancheta o dată, noaptea – de două ori şi mă usca cu bătaia“, spune Chiriţă Gălăgie.

După condamnare, „răsculaţii“ din Răstoaca au fost transportaţi în lanţuri şi mânaţi, ca animalele, la Gherla. Au urmat apoi temniţele de la Periprava, Strâmba, Salcia şi alte puşcării ale terorii. Cu 80 de grame de pâine şi o zeamă lungă pe zi, cu muncă silnică şi în mizerie, oamenii au îndurat, pe lângă bătăi crunte, şi umilinţe greu de imaginat. „Mâncarea noastră era o felie de pâine nu mai groasă de un deget şi un polonic de zeamă din murături sau ce mai era pe acolo. Şi asta era tot ce mâncam într-o zi“, relatează bătrânul.

Revoluţia i-a scăpat pe torţionari

Chiriţă Gălăgie nu-şi mai aduce aminte numele comandanţilor închisorilor prin care a trecut, dar spune despre ei că se comportau ca nişte criminali.

image

„Unul avea o coadă de lopată şi dădea unde nimerea: în cap, peste spate, la picioare. Ne-au bătut de ne-au fript. A murit un singur om din Răstoaca atunci, dar din alte părţi au murit mulţi. Mă gândeam că, la un interval de 20 de ani, trebuie să se întâmple ceva – o răscoală, un război – şi o să scap. Ar fi trebuit ca aceşti nenorociţi să fie luaţi la întrebări după Revoluţie, dar cine să facă asta atunci, că tot comuniştii au venit la putere după 1990“, spune cu năduf nenea Chiriţă.

Toţi ţăranii închişi în urma răscoalei de la Răstoaca au fost eliberaţi, în 1964, după şase ani şi patru luni de puşcărie, în urma unui decret de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Vinovat pentru că îl chema Corneliu

Un alt ţăran din Răstoaca, Corneliu Miu (foto), în vârstă de 89 de ani, nu poate uita nici el suferinţele îndurate în închisorile comuniste. Pe lângă faptul că s-a opus colectivizării, acesta mai avea un „păcat“: fusese botezat de fostul lider al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, în 1925, odată cu alţi 100 de copii din Vrancea.

image

„De parcă eram eu vinovat că mama şi tata mi-au pus numele acesta şi că m-a botezat Codreanu. Închisoarea mea de şase ani şi patru luni a fost aproape jumătate numai în spital, în ghips. Din cauza bătăilor, mi-au strivit două vertebre din şira spinării. La spital mi-au scos coastele şi mi-au pus proteze“, spune cu lacrimi în ochi Corneliu Miu.

Picioarele lui sunt şi astăzi umflate în zona genunchilor din cauza bătăilor repetate pe care le-a primit. „M-au pus pe scaun şi mă loveau peste picioare cu pantofii ascuţiţi. La picioare şi după ceafă loveau nemernicii de anchetatori comunişti. A fost peste măsură de greu. Am stat doi ani de zile numai în ghips în spital, la puşcăria Gherla. În timpul lui Dej ne-a arestat, în timpul lui ne-a dat drumul. Dacă ne apuca Ceauşescu cred că ne făcea felul“, crede Corneliu Miu.

Ceauşescu, alungat de răsculaţi

Răstocenii care au avut de tras de pe urma prigoanei comuniste mai spun că printre cei care au venit să-i „lămurească“ să se înscrie la CAP s-a numărat şi Nicolae Ceauşescu, pe atunci adjunct la Ministerul Apărării.

„Ceauşescu a venit în comună, la o adunarea populară, şi a zis că cei vinovaţi pentru răscoală vor răspunde cu capul. Avea o căciulă creaţă, neagră, cum au ruşii. Era nervos şi a trântit-o în geamul Primăriei, apoi a dat cu pumnul în masă, tunând şi fulgerând. Îmi aduc aminte că a zis: «Mergem înainte, tovarăşi!», iar unul, Vasile Borcea, i-a zis că mai departe de aici nu poate pleca. Oamenii l-au huiduit şi l-au alungat, dar de trecut pământurile la CAP tot le-a trecut“, îşi aminteşte Chiriţă Gălăgie.

Nu uită, nu iartă

După ce au fost eliberaţi, oamenii s-au întors la familiile lor şi şi-au continuat viaţa, dar nu au uitat şi nici nu vor să-i ierte pe cei care le-au distrus tinereţea.

image

„Eu o să mor, dar de iertat, nu am cum să-i iert la cât ne-au chinuit atunci. Eram numai piele şi oase. Ne-au lăsat o zi la soare când ne-am dus de la Gherla la Salcia şi ne-am umflat precum câinii. Aşa chinuri am tras“, conchide Chiriţă Gălăgie.

Focşani



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite