Peripeţiile românului care a rupt 497 de perechi de opinci pentru a deveni campionul lumii la mers pe jos: au plecat patru, doar unul a rezistat până la final

Dumitru Dan, globe-trotter

Dumitru Dan a parcurs 100.000 de kilometri în şapte ani, cu o întrerupere din cauza Primului Război Mondial, străbătând 74 de ţări.

Geograful Dumitru Dan s-a născut în Buhuşi, la 14 iulie 1890, în familia Mariei şi a lui Tudorache Dan şi a trăit 88 de ani, stingându-se din viaţă la Buzău. A terminat şcoala primară la Buhuşi, apoi a făcut Liceul Comercial la Brăila şi Facultatea de Geografie la Paris, iar pentru o scurtă perioadă din viaţa sa, după venirea comuniştilor la putere, a locuit pentru o perioadă în satul vrâncean Pufeşti, acolo unde se retrăseseră cu familia sa.

În perioada 1910-1916 a luat parte, împreună cu Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, la concursul organizat de Touring-Club de France, concurs întrerupt din cauza Primului Război Mondial şi finalizat în iulie 1923 la Paris, când i s-au înmânat premiul şi titlul de campion mondial. Dumitru Dan şi prietenul său Pîrvu studiau la facultatea de geografie, iar ceilalţi doi tovarăşi de drum erau studenţi la Conservatorul Naţional de Artă Dramatică.

Întreaga poveste a început în anul 1908, când Touring-Club de France a organizat un concurs de globe-trotteri pentru  ocolul pământului.

“Recompensa era una substanţială, de un franc pentru fiecare kilometru parcurs pe jos în jurul lumii. Totul, în scopul stimulării turismului, unul dintre numeroasele obiective ale asociaţiei franceze. Cu o istorie de aproape 100 de ani (1890-1983), Touring-Club de France a fost una dintre cele mai puternice societăţi de turism din Franţa. A fost puternic angajată în promovarea turismului francez şi în îmbunătăţirea condiţiilor de cazare, în promovarea sporturilor, în special a ciclismului şi automobilismului; societatea a fost, de asemenea, puternic implicată în politica de protejare a siturilor şi a monumentelor istorice. Întrecerea organizată de Touring-Club de France urma să se desfăşoare în condiţii stricte şi de o rigoare deosebită, traseul, la alegerea concurenţilor, trebuind să fie parcurs integral pe jos”, spune Florin Dîrdală, istoric la Arhivele Naţionale Vrancea. 

Pe 1 aprilie 1910, când cei patru tineri români au plecat în temerara călătorie, îmbrăcaţi în portul tradiţional românesc, nimeni nu se aştepta la o aşa mare izbândă, plătită scump de trei dintre membrii expediţiei, care au murit pe rând în cutezătoarea călătorie pe glob. Pascu a murit după ce a fumat opium, Negreanu s-a prăbuşit în prăpastie, iar Pîrvu nu fost suficient de rezistent să ducă cursa la capăt.

Iată ce scria Dumitru Dan în jurnalul său, înainte de a pleca la drum: „Acolo, luând condiţiunile, ne-au cerut aşa: că trebuie să facem un program, un itinerariu prin care să arătăm pe unde mergem, pe unde trecem, câţi kilometri facem şi în câţi ani. Au venit desigur mulţi amatori francezi, englezi, germani, italieni, spanioli, americani, din diferite ţări, dintre care 196 de străini au fost admişi şi 4 români, 200 de persoane aşadar…Era o problemă destul de grea pentru toţi, în general, dar pentru noi care terminasem Facultatea de Geografie şi cunoşteam foarte bine globul, pentru noi era ceva mai uşor”.

Au plecat patru, doar unul a rezistat

Cei patru tovarăşi nu erau începători în astfel de incursiuni, toate drumurile lor din satele natale spre Paris, acolo unde studiau, derulându-se la pas, pe jos, din cauza faptului că studenţii proveneau din familii sărace, dar şi pentru că organizau, ad-hoc, pe tot parcursul călătoriei, numeroase spectacole folclorice, contra cost, din care reuşeau să supravieţuiască până la destinaţie. Aşa au procedat cu succes şi pe parcursul celor 100.000 de km, iar lucrurile ar fi mers fără probleme până la capăt  dacă destinul nu ar fi fost altul. Au trecut prin multe peripeţii, iar trei din membrii expoziţiei s-au stins pe drum. În expediţie, Dumitru Dan a străbătut 74 de ţări şi peste 1500 de oraşe, deşerturi de nisip şi de gheaţă, jungla africană, pampasuri din America de Sud. Totodată, a traversat trei oceane şi şapte mări, a trecut de şase ori Ecuatorul. Acesta mărturisea că a rupt 497 de perechi de opinci, a purtat nu mai puţin de 28 de costume populare pe care le primea din ţară prin colet poştal, în diverse puncte ale globului, şi a adunat 50 de kilograme de documente, care pot fi admirate la Muzeul de Istorie din Buzău.

„Traseul de 100.000 de km a început la Bucureşti şi a continuat cu Ploieşti, Braşov, Cluj. Au urmat Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Hamburg, Flensburg, Copenhaga, Oslo, Stockholm, Petersburg (Leningrad), Novgorod, Moscova, Tbilisi (Georgia), Teheran, Bagdad, Damasc, Ierusalim, Cairo, Assuan (Egipt), Port Sudan (Sudan), Mecca, Aden, Mogadishu, Mozambic, Antananarivo. În Australia: Adelaide, Melbourne, Sydney, Brisbane. Apoi, Wellington, Colombo (Sri Lanka), Bombay, Calcutta, Rangoon (Myanmar), Bangkok, Colonia Capului (Africa de Sud), Corrientes (Argentina), Montevideo, Buenos Aires (Argentina), Santiago de Chile, Sucre (Bolivia), Lima (Peru), Quito (Ecuador), Bogotá, Panama etc”, mai scria globetrotter-ul.

Primit la Casa Albă

Un document din 9 decembrie 1914, aflat la Arhivele Naţionale, atestă că Dumitru Dan a fost primit chiar la casa Albă, iar în 1915 de preşedintele Venezuelei. El a revenit în România pe 29 martie 1916, după şase ani de la plecarea în aventură, după 96.000 de kilometri parcurşi. Concursul a fost întrerupt din pricina Primului Război Mondial, iar în anul 1923 românul parcurge ultimii 4000 de kilometri pe itinerariul Bucureşti, Belgrad, Pristina, Skopje, Tirana, Mostar, Sarajevo, Zagreb, Slovenia, Udine, Torino, Milano, continuă drumul prin Elveţia şi Franţa şi pe 20 iulie 1923 ajunge la Paris, unde este încununat campion mondial şi primeşte premiul de 100.000 franci pentru cei 100.000 km parcurşi pe jos, în jurul pământului.

“Azi, când nu mai mergem pe jos nici măcar la magazinul din colţul cartierului, realizarea celor patru şi mai ales a lui Dan Dumitru poate fi considerată un îndemn pentru acest exerciţiu de sănătate şi, de ce nu, poate fi clasificată la fel de importantă ca activitatea  ambasadorilor sportului din prezent”, concluzionează Dumitru Dan.