Poveştile marinarilor din flota de pescuit oceanic: „Am mâncat atâta peşte, că nu ştiu cum de nu mi-au crescut solzi“
0
În spatele peştelui congelat, uneori singurul aliment care se găsea în galantarele fostelor alimentare, era o adevărată industrie. În perioada 1962 - 1993, cât timp România a avut flotă de pescuit oceanic, aflată, la un moment dat, pe locul trei în lume la cantitatea de peşte scoasă, mii de marinari au străbătut mările şi oceanele lumii şi au adus gustul mării pe masa bogaţilor şi a săracilor.
O întâlnire cu marinarii din fosta flotă de pescuit oceanic este o aventură. Poveştilor lor încep şi se termină cu marea şi oceanul şi nu înţeleg viaţa fără apă şi fără mirosul de peşte. Constantin Simion (66 de ani) a fost comandant pe toate navele din flota noastră de pescuit oceanic.
„Am început cu Nava Trotuş, apoi le-am luat pe toate la rând“, spune el. Absolvent al Şcolii Superioare de Marină, unde a întâmpinat o concurenţă acerbă, fiind 11 candidaţi pe un loc, a ales pescuitul oceanic şi nu altă ramură a flotei, chiar dacă şi ulterior a fost curtat de NAVROM. Timp de aproape trei decenii a bătut globul. „Flota noastră era pe locul trei în lume la cantitatea de peşte scoasă. Perioada de glorie a fost între anii 1983 - 1985, apoi a început declinul“, spune fostul comandant.
În urmă cu peste patru decenii, la începutul anilor '70, navele din flota noastră ajungeau la Cercul Polar de Nord, în zona Labrador. „De aici pescuiam cod de gheaţă şi sebastră, peşti foarte buni şi foarte scumpi. Românii nu prea cunoşteau astfel de specii pentru că nu apucau să ajungă pe piaţă. Se înghesuiau alţii să le dea“, spune Constantin Simion.
Este adevărat, cantitatea prinsă era şi foarte mică, de câteva sute de tone, iar riscurile erau foarte mari. Nava trebuia să-şi facă loc printre gheţurile veşnice timp de patru – cinci luni cât dura un voiaj. „Condiţiile erau foarte dure. Trebuia să ştii să te strecori printre sloiuri. Nu trebuia să bruschezi nava atunci când ea devenea captivă. Prova navei, la rândul ei, era construită astfel încât să spargă gheaţa, care crăpa imediat“, rememorează fostul lup de mare.
Apoi, navele flotei de pescuit oceanic au mers în ape mai calde, după ce, în anul 1973, s-au delimitat zonele economice ale mărilor şi oceanelor şi canadienii nu au mai permis vaselor străine să mai pescuiască din zona lor. Aşa navele noastre au pus stăpânire pe Sudul Africii, de unde se pescuiau în special merluciul şi macroul.
Icre la găleată
Pe toate navele, plitele erau pe punte, gata oricând să primească peşti proaspeţi, aleşi pe sprânceană, care reprezentau principalul fel de mâncare al oricărui marinar. „Fiecare îşi alegea ce peşte proaspăt dorea şi îl pregătea“, spune fostul comandant. La mare trecere erau şi icrele din cod de gheaţă care, spune el, sunt mult mai bune decât cele de ştiucă. „Din bormaşină făcuseră un fel de mixer şi aşa se pregăteau icrele, în găleţi. Le mâncam inclusiv la comandă, după ce le puneam neapărat ceapă“, îşi mai aduce Constantin Simion aminte.
El spune că navele noastre erau dotate cu aparatură modernă de prelucrat peştele. La bord aveau instalaţii de prelucrat peştele: „Spre exemplu, peştele sub 13 centimetri devine toxic dacă îl congelezi. El trebuie dat la făină de peşte“. Constantin Simion a navigat până în anul 1995, apoi s-a retras la uscat. Poate fi considerat un caz atipic, întrucât mărturiseşte că nu şi-a cumpărat niciodată blugi, nu purta, dar nici carpete, obiecte nelipsite din valiza niciunui „vaporean“ care venea acasă după un voiaj pe mare. „La un moment dat, schimburile de echipaj se făceau cu avionul şi nu aveai cum să aduci multe produse. Le mai luam copiilor mei blugi şi haine bune şi ieftine din Africa de Sud, unde se găseau produse din Italia, bune şi ieftine“, mai spune fostul comandant.
Nava Dorna FOTO marinarii.ro
Marinarul-scriitor
Un fost inginer tehnolog, Traian Dobre, de 74 de ani, a descoperit recent că, pe lângă darul povestirii, are şi darul scrierii şi aşa s-a apucat, dintr-o glumă, să pună pe hârtie întâmplări hazlii, altele cu gust amar, din perioada în care a navigat pe navele din flota de pescuit oceanic. Aşa a apărut cartea „Am avut cândva pescuit oceanic“, în care rememorează întâmplări de pe mare. A străbătut Pământul în lung şi-n lat, de la coastele Africii până în gheţarele Siberiei, unde a avut ocazia să descopere depozite strategice de peşte în marii gheţari.
Acum, fostul lup de mare s-a stabilit la Băicoi, Prahova, dar ori de câte ori are ocazia vină să-şi umple sufletul cu aerul sărat al mării. S-ar urca şi mâine pe o navă, mărturiseşte el. „Încă avem specialişti“, spune el, dar în voce simţim gustul amar lăsat de dispariţia mândriei noastre naţionale: vapoarele. S-a urcat pentru prima dată pe o navă în anul 1965, după ce a absolvit cursurile Institutului Politehnic Galaţi. Până în anul 1994, când s-a pensionat pe caz de boală, a navigat pe mai multe nave: Constanţa, Galaţi, Delta Dunării, Caraiman, Iezer, Crişul Alb, Milcov şi a fost şi şeful aprovizionării flotei.
Un voiaj dura minimum patru luni, dar au fost şi cazuri când a fost plecat 13 luni din ţară. În funcţie de producţie, erau şi perioade când câştiga lunar 14.000 de lei, plus diurna de doi dolari şi jumătate pe zi. Îl întrebăm ce mâncau în timpul voiajelor: „Aveam la masă tot ceea ce are un om normal. Ne lipseau însă fructele şi zarzavatuile proaspete“. Câteodată, peştele era stropit cu vin. Când temperatura trecea de 30 de grade Celsius, marinarii aveau raţie de 250 de mililitri de persoană.
„Zilnic scoteam câte 40 - 60 de tone de peşte“
Cu emoţie îşi aminteşte de primul lui pescuit. Era în anul 1963, când Traian Dobre a ajuns cu nava în zona Georges Bank. „Am dat cu dreptul în stângul. Cu mare chin am reuşit să pescuim vreo 50 –-100 tone şi, întrucât rupeam traul (o plasă de dimensiuni mari în formă de sac destinată pescuitului – n.r), s-a cerut aprobare şi am făcut din nou o traversadă, de data aceasta spre Sahara spaniolă, cum se numea atunci. Se schimbase ruta şi, de unde pur şi simplu şomam, am început să simţim ce înseamnă munca adevărată: zilnic scoteam câte 40 - 60 de tone de peşte. Închipuiţi-vă un băietan de 62 de kilograme cât aveam cum ridica o lopată specială, cu o capacitate de 10 - 15 kilograme, plină cu peşte, pe care o aruncam pe bandă, care avea 1,4 metri înălţime de la podea, fiind atent şi la mişcările haotice ale navei“, rememorează Traian Dobre.
La o captură, se scoteau între 13 şi 20 de specii diferite de peşte, ce trebuia sortat pe mărime. Nu trecea mult şi, pe lângă munca grea, marinarii aveau de îndurat şi mirosul fetid de peşte, care apărea la scurt timp. De regulă, peştele stricat se arunca în apă, spre bucuria pescăruşilor, albatroşilor şi cormoranilor. „Capturile erau foarte mari, dar nu le puteai prelucra pe toate din cauză că nu făcea faţă nava. Scoteai 60 de tone şi prelucrai doar o mică parte, pentru că pe urmă intra în faza de alterare şi ori îl dădeai la făină de peşte, ori îl aruncai în ocean“, spune inginerul tehnolog.
„Nu au fost de acord ca noi să aducem peşte prelucrat superior. Le dădea la săracele femei de la fabricile de prelucrare a peştelui să îl taie în stare congelată. Nu cred că au mâncat pensie femeile alea. Se încăpăţânase directorul să îl aducem congelat“, mai povesteşte fostul marinar. Peştele ajungea de pe navele Întreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) la fabricile de prelucrare din Tulcea, Sulina, Galaţi, Brăila sau Bucureşti, care şi-au încetat activitatea după ce a dispărut şi flota de pescuit oceanic.
Peştele, monedă de schimb
Omul mării spune că în flota de pescuit oceanic s-au pregătit adevăraţii navigatori, pe care nu i-a deţinut nicio altă flotă a ţării: militară, comercială, maritimă sau fluvială. „Deseori, când se pescuia la coasta Mauritaniei, Senegalului, treceau nave NAVROM şi echipajul se bucura când primea peşte de primă calitate pentru hrana echipajului. Era însă un adevărat circ văzând coceamitea mineralierul, cu marinari aleşi pe sprânceană, filfizoni, care conduceau acele nave, dar în parte erau outsideri privind marinăria şi care se chinuiau cu orele pentru a da o barcă la apă. Ai noştri, în maximum zece minute, aveau barca la apă, gata de plecare“, mai spune Traian Dobre.
Peştele era monedă de schimb pentru foştii marinari. Cu el se dechideau uşi, cu el se trăgea nava la dană. Traian Dobre îşi aminteşte de şpaga în peşte pe care trebuiau s-o plătească pentru cele mai simple operaţiuni. „Ca să obţii aşa-zisele materiale strategice piese de schimb, electronice, electrice, inclusiv combustibilul şi mâncarea, un director o punea pe secretară să sune şi să spună: «Tovarăşul director vă cheamă la dânsul să luaţi repartiţia pentru Polar 6». Era semnalul care însemna că trebuie să duc două brichete de caracatiţă sau calamar“, povesteşte fostul marinar. Tot el spune şi de comandantul portului care nu dădea voie să tragă nava la dană până când nu-i era umplut frigiderul cu peşte.
Nava Ozana FOTO marinarii.ro
Fetiţele care au băgat echipajul în spital
Evident, poveştile sale sunt condimentate şi cu fetiţe vesele, de la care mulţi membri ai echipajului au luat diferite boli, în timp ce se aflau cu vaporul la reparat într-un şantier. „Erau două fetiţe, de 17 - 18 ani, din zona Varşovia. La bord, erau oameni care nu se uitaseră înspre pantaloni de patru luni şi urmau să plece spre Nordul Americii, pe încă patru luni. A început distracţia. Fetele au trecut, fără resentimente, prin mâna a 20 de băieţi. Nava a plecat în cursă şi a început marele dezastru. După şapte - opt zile de marş, nava a intrat forţat într-un port canadian. A fost unul din episoadele cele mai urâte şi s-a lăsat cu destrămări de familii. A mai fost un caz de blenoragie verde, de la un om care a făcut greşeala să se ducă în Africa la negrese. Acolo a luat o boală ce a necesitat un tratament de peste un an şi jumătate. Se spune că provenea din Rusia şi, în Germania, a fost tratat cu medicamente ruseşti. Deşi el nu s-a dus acasă un an şi jumătate, tocmai ca să-şi protejeze familia, când a ajuns, a găsit cheia schimbată, apartamentul vândut şi la geamuri hârtie colorată“, a povestit Traian Dobre, în cartea sa.
„Flota a funcţionat cu echipamente create de mine”
Simion Nicolaev, directorul Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ din Constanţa, şi-a petrecut cei mai frumoşi ani tot pe flota de pescuit oceanic. „Până în anul 1993, când ultima navă a dispărut, flota a funcţionat cu echipamentele create de mine“, se mândreşte el. „Am realizat conceptul echipamentelor de pescuit a traulelor şi a panourilor de pe ambarcaţiuni“, spune Nicolaev. Vorbeşte de cifre record. Spre exemplu, spune el, în anul de glorie, 1985, erau capturate peste 160.000 de tone de peşte pe toată flota.
„Pescuiam stavrid în special, sardine, foarte puţin macrou, peşte sabie, merluciu, dar în cantităţi mai mici“, mai explică Simion Nicolaev. Iniţial, când primele nave de pescuit oceanic au venit în România, ţara noastră pescuia în mai multe zone ale globului, însă ulterior s-a simţit nevoia regrupării, pentru a se asigura condiţii de aprovizionare. „Aşa s-a ajuns să se meargă în Vestul Africii, în Africa Est-Centrală, adică coasta Mauritaniei, Maroc şi coasta de sud-est a Namibiei“. Simion Nicolaev a făcut şi mai multe expediţii pentru descoperirea a noi specii, în zona Insulelor Falkland, unde patru ani mai târziu a urmat războiul între Argentina şi Anglia (1982). O altă expediţie a avut loc în 1983, la Somalia.
Flota URSS, stăpâna mărilor şi a oceanelor
Flota de pescuit oceanic a României, înfiinţată în 1962, dispunea de 49 traulere, 12 nave de transport şi două nave tanc, pentru trasportul combustibilului. Primele două nave au fost comandate în Japonia. Este vorba despre Galaţi şi Constanţa. „Au fost total neperformante, vorbind despre recepţia şi sortarea peştelui, total primitivă“, devăluie inginerul Traian Dobre. De departe, flota de pescuit a URSS era stăpâna mărilor şi a oceanelor. În acea perioadă, flota rusească dispunea de aproximativ 5.000 de traulere mari şi 15.000 de nave de pescuit costier. „Un singur colhoz din zona Murmansk deţinea o flotă mai mare decât a României“, completează Traian Dobre.
Prin dispariţia flotei, România a pierdut o sursă importantă de hrană ieftină. „Pe vremuri, preţul peştelui era 180 - 300 dolari pe tonă, echivalentul a 1 - 2 lei pe kilogram, iar acum românii îl cumpără cu 8 - 12 lei kilogramul“, mai spune fostul marinar. Nu toţi gustau însă peştele. Inginerul tehnolog îşi aminteşte că atunci când mergeau prin Ardeal, „cu peşte clasa I“ erau refuzaţi, explicaţia fiind aceea că „ardelenii aveau o lozincă: cel mai bun peşte este porcul“. Însă, pe orice marinar l-ai întreba îţi va răspunde: „Am mâncat atâta peşte că nu ştiu cum de nu mi-au crescut solzi“.
De ce s-a scufundat flota de pescuit oceanic a României
Simion Nicolaev, directorul Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marină, spune că o parte din navele care alcătuiau flota de pescuit oceanic a României au fost trimise prin diferite zone ale lumii, prin contracte păguboase pentru statul român şi au rămas acolo în contul datoriilor pe care firmele le aveau către străini. „Unele nave au fost prin Irlanda, o parte pe coasta Namibiei, dar cea mai mare parte şi Polarele au ajuns în Asia sau prin porturile Tulcea şi Midia, unde au fost vândute şi transportate la turci, unde au fost tăiate la fier vechi”, crede Nicolaev.
Nava Sinoe FOTO Arhivă Victor Contolescu
Inginerul Traian Dobre are o altă explicaţie, făcând referire la faptul că există voci care susţin că pe navele din flota României s-ar fi transportat şi armament. „Îi deranjam pe alţii“, crede Dobre.
Comandantul Constantin Simion susţine, însă, că marile puteri ale lumii au dorit ca ţara noastră să devină o piaţă de desfacere şi, astfel, navele trebuiau să dispară, pentru a omorî totodată şi industria de prelucrare a peştelui. „Nu am auzit ca pe nave să se transporte armament. Vă daţi seama că se rupea puntea cu tancuri. Multe nave încă mai navigă. Numai la noi nu mai erau bune“, spune cu tristeţe comandantul Simion.
Vă mai recomandăm:
FOTO Poveştile unui comandant de navă: „În 1989, am crezut că ungurii au intrat în Ardeal“
Se încarcă comentariile...
