Artişti în temniţele comuniste. Drama pictorului care a fost condamnat la 20 de ani. „După eliberare, la Forţele de muncă mi-au spus: «Du-te de unde ai venit»“
0
Copii sau adulţi, bogaţi sau săraci, ţărani şi intelectuali deopotrivă, cu toţii au avut de suferit în regimul comunist. Elita românească a fost condamnată, iar mâinile artiştilor au primit, drept pedeapsă, cătuşe. PostModernism Museum a recreat dramele tuturor artiştilor care au suferit în temniţele comuniste în perioada 1945-1989, după studierea dosarelor aflate în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Securităţii.
Pentru artistul plastic Radu Bercea, de 82 de ani, tinereţea are miros de lagăr. Mâinile lui, obişnuite să ţină pensula, au învăţat să dea cu sapa, să care piatră şi să ridice diguri în pustietatea Dobrogei.
Când era copil, Radu Bercea a crescut cu poveştile României Mari, fiind născut în localitatea Ciucurul Mare din Cernăuţi, un tărâm de poveste, pe care însă nu a apucat să-l cunoască –când avea un an, mama sa, Eugenia, şi bunica s-au refugiat la Gura Humorului.
„M-am născut la 29 august 1939, în România Mare, aşa cum îmi place mie să spun, dar am crescut în Gura Humorului. Am venit purtând pe tălpi aroma pământului natal“, mărturiseşte artistul pentru „Weekend Adevărul“.
Din Cernăuţi au fugit din calea sovieticilor: „Au luat într-o căruţă câteva haine şi un sac de porumb şi au fugit din calea ruşilor, lăsând totul în urmă: casă, rude, amintiri...“, povesteşte el. Tatăl său, Teofil, nu mai era, întrucât murise pe front, la Ţiganca.
O condamnare pe măsura vârstei
În anul 1959, la vârsta de 19 ani, viaţa lui Radu Bercea s-a schimbat pentru totdeauna, primind o condamnare de 20 de ani la închisoare, fiind acuzat că a defăimat noua orânduire comunistă. „Eram student la Arte plastice şi decorative Octav Băncilă din Iaşi şi, în grupul meu de prieteni, am povestit cine sunt, de unde am venit. Mă deranja foarte tare faptul că ruşii au ocupat şi ţara noastră“, povesteşte artistul.
Numai că unul dintre ei l-a turnat la Securitate, şi, ziua în amiaza mare, l-au săltat de pe stradă şi l-au dus direct la anchetă. „M-au acuzat că am vrut să înfiinţez o organizaţie subversivă împotriva statului şi a partidului, aşa cum formulaseră ei, şi m-au condamnat la 20 de ani de închisoare. Cu metodele lor de lămurire, eu fiind copil, nu prea mi-am dat seama, înnebunit cum eram, am semnat tot ceea ce m-au acuzat ei. Cumva, m-am autocondamnat“, retrăieşte Radu Bercea drama tinereţii.
Mai întâi a cunoscut ororile din închisoarea de la Iaşi, apoi la Galaţi, cei care fuseseră condamnaţi pe motive politice au fost îmbarcaţi pe şlepuri şi duşi la Vadu Oii-Hârşova, acolo unde erau mai multe lagăre de exterminare a celor care se opuseseră regimului din ţară.
În loc de cruce, un par cu numărul deţinutului
Aşa au început anii de corvoadă pentru el şi colegul său, Gheorghe Matei, care fusese condamnat pentru aceeaşi faptă. „Acolo eram în jur de 800 de deţinuţi politic. A fost o muncă de exterminare. Am lucrat la diguri, la desecări, la irigaţii şi în orezării, erau condiţii cumplite, prin ger şi arşiţă. Am fost bătut şi umilit. Norma era foarte greu de realizat şi te scoteau la muncă fie că puteai sau nu. Dacă încercai să comentezi, erai bătut“, povesteşte artistul cum s-a derulat viaţa sa în lagăr.
Radu Bercea Fişă matricolă penală IICCMER
În jurul său mureau pe capete, însă niciun deţinut politic nu îşi doarme somnul de veci într-un cimitir, cu o cruce la cap. „La Giurgeni nu se duceau ca să-i îngroape în cimitir, ci la baza digului. Se făcea o groapă, se arunca mortul şi peste pământ se înfigea un par, fără nume, ci doar cu numărul deţinutului“, relatează el.
Aşa a supravieţuit cinci ani, din aprilie 1959 până în aprilie 1964, când a fost amnistiat, alături de ultimii deţinuţi politic. Punerea lor în libertate a fost o consecinţă a ieşirii treptate de sub tutela URSS.
„Când am fost eliberat, m-a chemat la grefier, la poartă, şi mi s-a spus: «Fă-ţi bagajul că te vei elibera». Nu am crezut. Nici acum nu cred ce spun. Mi-au dat un bilet de tren, o bucată de slănină sărată, o bucăţică de marmeladă şi puţină pâine“, îşi aminteşte artistul.
Mama lui nu a ştiut nimic de el în tot acest timp. „Nu am avut dreptul nici la scrisori, nici la pachete, nici la vorbitor. Când am ajuns la poartă, după ce m-am eliberat, mama m-a întrebat: «Pe cine căutaţi?». Vă daţi seama cum arătam, de nici mama nu m-a recunoscut...“, povesteşte Radu Bercea.
Oferta de muncă: „Du-te de unde ai venit, la închisoare!“
După eliberare, s-a stabilit la Gura Humorului. Pentru a demonstra că şi-a învăţat lecţia, s-a dus la Forţele de muncă, unde, în loc să fie ajutat să se integreze, angajatul de acolo i-a spus: „Du-te de unde ai venit, la închisoare!“
Dar tânărul nu s-a lăsat şi s-a dus în audienţă la secretarul raionului de partid, un fost ofiţer de Securitate. „Acesta mi-a zis să-mi caut un loc de muncă, să încerc să mă integrez, să nu mai fac politică şi o să-mi fie bine“.
Cum un loc de muncă nu i s-a oferit, a vrut să demonstreze că ştie să facă ceva şi, la scurt timp de la eliberare, a avut prima sa expoziţie de grafică, intitulată „Memoria retinei Gulagului românesc“. Lucrările, inspirate din tot ceea ce a pătimit în lagărul de muncă, au fost expuse chiar în Casa de Cultură din localitate timp de două săptămâni. Gestul său nu a rămas fără ecou şi într-o seară a primit un telefon, iar un bărbat i-a spus de la celălalt capăt al firului: „Ai face bine să te linişteşti!“. Tânărul nu s-a lăsat intimidat şi i-a răspuns: „Vă mulţumesc. Bună seara!“.
De aici înainte, Radu Bercea a devenit un nume în lumea artiştilor. Expoziţia inspirată din Gulagul românesc a ajuns în Bulgaria, Germania, Ungaria, iar în prezent se află la Biserica Naşterii Maicii Domnului din Suceava, acolo unde părintele Viorel Vârlan a fondat un memorial, unde a adunat mărturii ale foştilor deţinuţi politic.
Până la Revoluţie, umbra Securităţii a fost pe urmele sale. „Era un colonel, unul Grigoraş, care îi întreba tot timpul pe colegi dacă îmi văd de treabă, dacă sunt serios. După Revoluţie, m-am întâlnit la un moment dat cu el pe stradă şi i-am spus: «Bună ziua, domnule colonel Grigoraş». «Dar de unde mă cunoşti?!», m-a întrebat el, mirat. «Doar ştie toată lumea. Degeaba v-aţi ţinut de coada mea», i-am răspuns eu. Nu ştiu dacă mai trăieşte“, spune artistul.
El mărturiseşte că niciodată cei de la Securitate n-au încercat să-l racoleze în rândurile lor. După ce s-au mai aşezat lucrurile, Radu Bercea a lucrat ca desenator tehnic în cadrul Combinatului Minier de la Gura Humorului, de unde a ieşit la pensie în 1999.
300 de expoziţii
De-a lungul carierei sale a reuşit să facă peste 300 de expoziţii personale şi de grup, atât în ţară, cât şi în străinătate. A publicat volumul memorialistic „Mărturii din infern“, în colaborare cu scriitorul Ion Drăguşanu, volumul de grafică „Imagini din Gulagul românesc“ sub îndrumarea preşedintelui Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic, Octav Bjoza, iar în lucru se află un volum despre oamenii de seamă ai Bucovinei. În portofoliul său găsim caricatură, grafică, dar şi cărţi ilustrate pentru copii. Românii şi străinii deopotrivă l-au apreciat, primind nu mai puţin de cinci titluri de „Cetăţean de onoare“ de la oraşe din Brazilia, Franţa, Ucraina. Aceeaşi recunoaştere o are şi de la autorităţile din Fălticeni şi din Gura Humorului.
Pictură Radu Bercea
La vârsta de 82 de ani, artistul Radu Bercea lucrează la o expoziţie personală de grafică dedicată Zilei Femeii, intitulată „Flori pentru flori“. Nu mai puţin de 45 de lucrări vor fi expuse în luna martie la noul sediul al Centrului Cultural din Gura Humorului. „Mai am pe şevalet nişte mănăstiri. M-a rugat un prieten din Bucureşti să pictez lăcaşurile de cult din Bucovina“, explică neobositul artist.
El mărturiseşte că ar şi sculpta, însă, cum locuieşte într-un apartament, nu poate să-şi deranjeze vecinii cu zgomote. În paralel cu munca artistică, se luptă pentru drepturile foştilor deţinuţi politic care mai trăiesc, Radu Bercea fiind preşedintele Filialei AFDPR Suceava.
Artişti în comunism FOTO PostModernism Museum
Sculptorul condamnat la moarte
Sculptorul Oliviu Beldeanu a fost un caz celebru al epocii comuniste, el fiind iniţiatorul şi conducătorul acţiunii de ocupare a Legaţiei Republicii Populare Române din Berna, în februarie 1955. La 15 februarie 1955, Legaţia României de la Berna a fost atacată de patru emigranţi români: Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Ioan Chirilă, care au cerut eliberarea deţinuţilor politic din România. Toţi cei patru au fost judecaţi în Elveţia, primind condamnări între unul şi patru ani de închisoare. Considerând că pedepsele date de justiţia elveţiană au fost mult prea mici, autorităţile comuniste de la Bucureşti au pus în practică un plan de răpire a lui Oliviu Beldeanu, liderul grupului. Răpit şi adus în România, Beldeanu a fost condamnat la moarte pentru „înaltă trădare” şi executat la 18 februarie 1960, la Jilava.
Renovarea Cazinoului, cu cătuşe
Ion Cristodulo este arhitectul condamnat la închisoare politică în perioada comunistă şi trimis să coordoneze, în calitate de deţinut, lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa, construcţia-simbol care fusese bombardată în 1944. Tânărul visa să devină un artist faimos. La Facultatea de Artă i-a avut profesori pe Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, dar şi pe Oscar Han şi Corneliu Medrea, iar model i-a fost Alexandru Ciucurencu. Însă, după alegerile fraudate din 1946, Cristodulo a făcut opoziţie şi s-a înscris într-o grupare numită „Vulturii munţilor“. El a fost arestat pentru răspândirea de manifeste, pentru uneltire împotriva regimului şi a fost încarcerat ca duşman al poporului, fără proces.
Pentru început, avea să poarte zeghea trei ani. În închisoare, datorită studiilor pe care le avea, a fost recrutat în echipa care să restaureze Cazinoul. După acest episod, Ion Cristodulo a fost trimis la Colonia Poarta Albă, de unde a fost eliberat în vara anului 1953. Şi-a găsit greu un loc de muncă, fiind angajat ca referent tehnic şi apoi arhitect la Trustul 3 Construcţii din Bucureşti. A fost şef de şantier pentru lucrările de finisaje stuco-marmură la Opera din Bucureşti, a răspuns de buna execuţie a finisajelor la Casa Scânteii, Schitul Maicilor, precum şi la Mănăstirea Caşin.
De la marionete la închisoare
Lena Constante a făcut studii de arte aplicate la Universitatea din Bucureşti, pentru ca, înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, să se alăture echipelor de cercetători conduse de Dimitrie Gusti. Apropiată de cercurile comuniste prin prietenia cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi soţia lui, imediat după război a participat la întemeierea primului teatru românesc de marionete, la Bucureşti, împreună cu aceasta din urmă. Arestată în „lotul Pătrăşcanu“, a ispăşit pentru o vină inexistentă, până în 1962.
La ieşirea din închisoare, după o scurtă perioadă de domiciliu forţat, a revenit la Bucureşti şi a lucrat ca grafician şi creator de marionete. În 1968, Lena Constante a fost reabilitată politic, a primit dreptul de a semna şi de a-şi expune creaţiile. Tapiseriile sale, care utilizează fâşii de ţesături vechi, ţărăneşti, integrate în ansambluri de mari dimensiuni şi de o intensitate compoziţională aparte, au avut un succes extraordinar, atât în ţară, cât şi în străinătate, şi i-au atras noi conflicte cu puterea comunistă. Are, cu toate acestea, dreptul de a călători în străinătate, alături de soţul ei, Harry Brauner, un renumit etno-muzicolog, la rândul lui victimă a aceluiaşi proces stalinist.
Prinţesa arestată pentru că a vândut lemne
Născută în familia Mavrocordat, Olga Elena Sturza era fiica principelui Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu. Prinţesa a studiat pictura şi sculptura la Berlin, Dresda şi Paris, mai întâi ca elevă a sculptorului Ernest Henri Dubois şi apoi a devenit ucenica lui Auguste Rodin. Talentul său s-a concretizat în expoziţii la Salonul de la Paris. Ulterior, şi-a deschis un atelier la Iaşi, în Copou, unde lucra cu dalta şi ciocanul busturi şi statui de marmură. Viaţa i s-a schimbat în anul 1953, atunci când a fost arestată alături de nora sa, Ileana Manu-Sturza, sub învinuirea că au vândut lemne de pe fosta lor proprietate. Au fost deţinute la penitenciarele Mislea şi Jilava, fiind eliberate după nouă luni.
Blestemul unei vieţi departe de artă
Dumitru Bâşcu, fratele după tată al lui George Enescu, a fost arestat şi a stat un an în închisoare, fără să fie judecat. Înainte de a cunoaşte zeghea, a urmat Şcoala de Belle Arte din Iaşi între 1920-1924, precum şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, între 1924-1927, unde i-a avut ca profesori pe George Mirea şi Camil Ressu. A debutat la Salonul Oficial de pictură şi sculptură în 1927, câştigând premiul Anastase Simu şi apoi, în 1929, premiul Aman. După ce a ieşit din închisoare, nu a mai avut nicio expoziţie personală, toată viaţa.
Aceeaşi soartă a avut-o şi sculptorul Constantin Iordache. A absolvit, în anul 1950, Institutul de Arte Plastice, cu profesorul Cornel Medrea, şi a fost arestat la 14 decembrie 1957 pentru uneltire contra ordinii sociale. Prin Decizia 2739/1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. A fost pus în libertate la 29 iulie 1964 prin Decretul 411/1964.
De la artă bisericească la Canal
Petre Suciu a urmat între anii 1933-1938 cursurile Academiei de Arte Frumoase, mai întâi la Timişoara, apoi la Bucureşti, la clasa prof. Nicolae Dărăscu. După terminarea facultăţii, a primit un premiu pentru „tinerele speranţe”. Între septembrie 1940 şi ianuarie 1941 a fost primar al Hunedoarei. Apoi, a fost trimis ca profesor suplinitor la Liceul Militar Regele Ferdinand din Chişinău, iar ulterior a fost mutat la Craiova. Între aprilie 1945 până în 1948 a fost profesor de desen la Deva. Datorită calităţilor sale, în 1947 a primit atestatul de pictor bisericesc. La 5 august 1948 a fost arestat ca deţinut politic, trecând prin închisorile de la Sibiu şi Aiud, apoi a fost trimis pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. A fost eliberat la data de 13 martie 1953. După eliberare, Petre Suciu s-a angajat ca vopsitor la Întreprinderea de Construcţii Siderurgice Hunedoara.
Fără poezii după gratii
Pictorul şi poetul Pall Lajos s-a născut în comuna Corund, fiind al şaptelea copil al unei familii de olari. La vârsta de 12 ani a studiat la şcoala de arte din Târgu-Mureş şi îi apar primele poezii în revista „Igaz Szo“. Între 1956 şi 1958 a studiat pictura la Universitatea de Artă „Ion Andreescu“ din Cluj, sub îndrumarea pictorului Alexandru Mohy. În 1958 a fost întemniţat pe motive politice, împreună cu alţi studenţi disidenţi. Din anul 1970 a publicat peste 10 volume de poezii, a organizat mai multe expoziţii în ţară şi în străinătate. A fost membru al Fondului Plastic Târgu-Mureş, al Uniunii Scriitorilor din România şi din Ungaria, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Din 2005 a devenit membru al Academiei de Artă Maghiare şi în 2011 a primit titlul de Artist Emerit al Ungariei. Picturile sale sunt expuse la Muzeul din Odorheiu Secuiesc, Muzeul din Miercurea Ciuc, Galeria de Artă Târgu-Mureş, expoziţia permanentă din Praid, Harghita.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
