FOTO Nicula lui Bartolomeu Anania. Povestea casei unde fostul mitropolit a terminat de tradus versiunea sa a Bibliei
0Bartolomeu Anania (1921-2011) a terminat de tradus Biblia, versiunea sa, şi-a scris o parte din memorii, a primit musafiri, şi-a pregătit predicile şi asculta muzica lui Bach cu volumul la maximum în locuinţa lui de la Mănăstirea Nicula, din judeţul Cluj. Amintirea fostului mitropolit este vie aici, la trei ani de la moartea acestuia, în ianuarie 2011.
La câţiva kilometri de Cluj-Napoca, undeva, aproape de culmea unui deal mereu verde, se înalţă mândra Mănăstire Nicula, unde vin oamenii cu zecile de mii să se închine unei icoane făcătoare de minuni. În acest loc, devenit cel mai mare centru de pelerinaj al ortodocşilor din Transilvania, Bartolomeu Anania, fostul mitropolit al Clujului, şi-a găsit a doua casă.
Prelatul a terminat aici de tradus versiunea sa din Biblie, şi-a scris memoriile, şi-a primit oaspeţii de soi, a spus poveşti cu tâlc şi şi-a pregătit predicile.
Măicuţa Galineea, cea care i-a fost alături fostului mitropolit mai bine de 20 de ani, te primeşte în pragul chiliei cu un zâmbet luminos, aşa cum probabil îl primea şi pe
„Înaltu’“, cum îi spunea aceasta lui Bartolomeu. Ea şi Bârsan, un câine ciobănesc de vreo 7-8 ani cu care Anania bătea dealurile din apropiere, sunt singurii care îi păzesc casa, aşa cum făceau şi odinioară. Toiagul lui Anania stă şi acum sprijinit de tocul uşii dormitorului, parcă aşteptându-l.
Hristoşii din sat
La Nicula adie un vânt cald la sfârşit de februarie, încât ai impresia că a venit deja primăvara. În satul cu acelaşi nume, care se întinde de-a lungul drumului asfaltat ce duce la mănăstire, aproape fiecare a doua casă are câte un Hristos răstignit la poartă şi împreună te petrec până la mănăstire. Acolo, călugării au dat jos poarta mare de lemn şi au început să schimbe la faţă locul.
În curte, doar un cuplu venit de la oraş aşteaptă pe cineva să deschidă magazinul de suvenire, şi doi bărbaţi bat cuie şi schimbă acoperişul unei clădiri unde dorm pelerinii vara. Atât. În rest, linişte. Aşa arată Nicula când nu e pelerinaj.
Linişte, soare şi calm.
Influenţe olteneşti, ca acasă
De pe banca de lângă clopotele mănăstirii se vede tot complexul. În faţă e bătrâna bisericuţă de lemn, în dreapta – biserica unde se află icoana făcătoare de minuni, iar în spatele ei se află o biserică mai mare.
Alături sunt chiliile călugărilor, iar în spate se găseşte casa lui Bartolomeu Anania.
Locuinţa cu etaj este plasată cel mai sus, şi din pridvor priveliştea este superbă: satul Nicula şi mănăstirea în toată splendoarea lor. Se află chiar lângă pădure şi este alcătuită din două corpuri. Unul, cel din dreapta, adăposteşte biblioteca şi atelierele de creaţie, iar al doilea corp – locuinţa unde stătea Anania când venea la Nicula, adică de miercuri până sâmbătă şi în concedii.
Părintele Bogdan Ivanov, un apropiat al lui Anania şi purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului, povesteşte că reşedinţa de la Nicula era ca o a doua casă pentru prelat. Acum, aceasta aduce a muzeu memorial, dar nu este deschisă publicului. Ivanov i-a fost alături din 2003, de când i-a servit ca secretar de cabinet fostului mitropolit.
Locuinţa lui Anania de la Nicula are o arhitectură asemănătoare cu cea din Oltenia. Părintele Bogdan Ivanov spune că fostul mitropolit şi-a dorit să se simtă astfel mai aproape de locurile natale.
„Şi-a construit o reşedinţă unde şi-a lăsat toate lucrurile pe care le considera de valoare: biblioteca, obiectele personale, arhiva literară şi arhiva biblică. Mănăstirea Nicula este locul unde a petrecut mult timp. Aici a scris, aici a predicat. Sunt cunoscute predicile de la Mănăstirea Nicula. Unele sunt publicate, altele urmează“, susţine Bogdan Ivanov.
Secretarul său de cabinet povesteşte că Bartolomeu Anania obişnuia să slujească duminica la Catedrala din Cluj sau la o altă biserică din eparhie. Zilnic, citea presa. „Îi făceam revista presei. Când era la Cluj i-o listam, iar când era la Nicula i-o trimiteam pe e-mail. Prea Sfinţitul avea mereu cu dânsul un computer portabil“, mai spune Bogdan Ivanov.
Altarul ascuns
Cum intri în casă, primul lucru care îţi ia ochii este peretele din faţă: mare, parcă aurit, plin de cruci. Zidul leagă parterul de etaj şi, când te aştepţi mai puţin, partea din centru se deschide spre o mică încăpere transformată în altar.
„E un iconostas mare pe un perete întreg care ascunde un paraclis gândit de Înaltul. Este din lemn de tei aurit, decorat cu acest model al crucii polimorfe care se compune din mai multe cruci. E un spaţiu de rugăciune privat gândit şi ca un spaţiu de slujbă. Îşi vedea reşedinţa de la Nicula, pe care a ridicat-o în 2003, drept locul unde se va stinge, iar acest altar l-a gândit în ideea că ar avea o convalescenţă lungă“, explică părintele Ivanov.
Este un mic sanctuar ascuns, făcut de Silviu Oravitzan, un artist din Lugoj „care este mult mai cunoscut la New York decât în România“, după spunea părintele Anania despre el.
În acea capelă pitită în perete au rămas, aşa cum le-a lăsat Anania, cărţi de rugăciuni bine frunzărite, potire care nici n-au fost folosite, haine de slujbă, dar şi macheta unei biserici făcute doar din chibrituri de fratele său, Dumitru Anania. Este macheta bisericii din satul lor natal, Glăvile, din judeţul Vâlcea.
Un portret al fratelui său, ţinând în mâini biserica de la Glăvile, se află şi în dormitorul fostului mitropolit, alături de chipul mamei şi al bunicului – persoane foarte importante în viaţa lui. Pe masa de altar se găseşte şi o cărticică veche de rugăciuni care i-a fost alături în cele mai grele momente ale vieţii sale. Toate acestea sunt vegheate de o icoană a Sfântului Bartolomeu.
Celălalt altar: biblioteca
După „vizita“ în altarul ascuns, jos, în stânga, cum intri în casă, este sufrageria unde îşi primea musafirii. Deasupra intrării în încăpere se află un portret al ierarhului, o cruce şi un tablou reprezentând un înger. „În jurul dânsului gravitau foarte multe personalităţi care îl vizitau la Nicula“, adaugă Bogdan Ivanov.
În dreapta este o cameră de oaspeţi şi locuinţa măicuţei Galineea, care şi-a început călugăria la Văratec şi a venit la Cluj să-i fie sprijin fostului mitropolit. E o bătrânică simpatică şi veselă, de 75 de ani, care se relaxează făcând goblenuri. Ea îi pregătea cafeaua de dimineaţă şi masa.
La etaj se află dormitorul, unde obişnuia să mai facă exerciţii pe bicicletă, şi biblioteca unde Anania petrecea foarte mult timp şi unde se află arhiva sa literară cu textele memoriilor, cu Biblia tradusă de el în trei forme: pe casete, pe manuscris şi în forma finală - cartea.
„Ca metodă de lucru, dânsul înregistra, inclusiv cu punctuaţie, pentru a se corecta“, menţionează părintele Bogdan Ivanov.
O zi din viaţa „Leului Ardealului“
Tăria de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă ştia că acestea nu le vor cădea bine unora, intransigenţa şi conservatorismul cu care apăra valorile creştin-ortodoxe sunt motivele pentru care Bartolomeu Anania era supranumit şi „Leul Ardealului“.
Prima dată i-a spus aşa o măicuţă, stareţa de la Mănăstirea Râmeţ.
Însă, într-o întâlnire cu jurnaliştii, din ianuarie 2008, păstrată sub formă de înregistrare pe blogul fostului mitropolit, acesta spunea că leul, deşi este regele animalelor, „are parte de cea mai nenorocită moarte. Neavând duşmani naturali, nu-l mănâncă nimeni şi moare numai de bătrâneţe. Şi cum moare? Îi cad dinţii şi nu se mai poate hrăni, nu mai poate vâna, dar nici să mănânce din ce vânează altul. Şi moare ca un bicisnic, mâncat de furnici şi de muşte. Sper că nu îmi doriţi aşa ceva“.
Îngerul păzitor
Maica Galineea, care a venit la Cluj în 1993, de la Văratec, când Anania a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, povesteşte că părintele era o fire matinală, care iubea muzica şi liniştea, dar şi „de vorbă şi glume stăteai o noapte întreagă să-ţi povestească“.
Mai spune că fostul mitropolit muncea foarte mult pentru că eparhia pe care o conducea era „grea şi cu probleme“.
Călugăriţa îşi aminteşte că prima dată când l-a întâlnit pe Anania, pe când era arhimandrit, nu i-a plăcut. În timp, a văzut că, deşi părea aspru din fire, era bun la suflet. „Înaltu’“ o aprecia pentru discreţia sa, dar şi pentru veselia molipsitoare în prezenţa oaspeţilor.
„Cum mi-l aduc aminte pe «Înaltu’»? Păi, cum să mi-l aduc aminte... Era un om gânditor, el era cu cărţile, noi ştiam să-i facem arta culinară, îl menajam cum puteam. Asculta muzică, se plimba. De fapt, era ca o pasăre singuratică. Îi plăceau liniştea şi singurătatea. Aici a terminat Biblia, apoi memoriile. Pe urmă, a avut accidentul cela... (n.r. – în decembrie 2006, Bartolomeu Anania a căzut pe gheaţă, în timp ce se afla la Nicula, moment în care au început problemele sale de sănătate). Şi chiar bolnăvior cu piciorul a lucrat la memorii. Of! Da’ cum o mai fost!“, mărturiseşte măicuţa, pe numele său laic Georgeta Strugaru.
Biblia, în varianta Bartolomeu Anania, s-a născut în etape. Traducerea ei a început-o la Văratec şi a terminat-o la Nicula şi la Cluj, în 2001.
“Era un om gânditor, el era cu cărţile, noi ştiam să-i facem arta culinară, îl menajam cum puteam. Asculta muzică, se plimba“ Măicuţa Galineea, cea care a avut grijă de Bartolomeu Anania
Călugăriţa mai povesteşte că prima dată când l-a întâlnit pe Anania, pe când era arhimandrit, nu i-a plăcut. În timp, a văzut că deşi părea aspru din fire, era bun la suflet. Înaltu’ o aprecia pentru discreţea sa, dar şi pentru veselia sa molipsitoare în prezenţa oaspeţilor.
„Aseară (n.r. marţi, 18 februarie) am găsit, într-o revistă, nişte versuri scrise de el. Vai, da ce frumos! Parcă ceva, aşa, aducea cu Eminescu!“, zice simpatica măicuţă.
Ea a venit în 1993 la Cluj, când părintele Anania a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, după ce a primit binecuvântarea stareţei.
Pasiuni: Bach, snooker şi cuţite de tăiat hârtie
Ea mai afirmă că părintele se trezea câteodată şi la 4 dimineaţa şi lucra până până la micul dejun pe care îl lua pe la vreo 8, iar apoi „se repezea la birou“. Când făcea pauze fie se plimba pe cerdac sau în împrejurimi cu un scaun pescăresc şi cu Bârsan, fie asculta muzică, Bach îi plăcea, deşi avea şi integrala Mozart. Şi nu se zgârcea cu sonorul de la combină.
Şi snooker-ul îi plăcea. „Zicea că jocul acela e artă curată. Avea un favorit, pe O’Sullivan (n.r. jucător profesionist de snooker)“, mărturiseşte Ivanov.
Colecţiona cuţite pentru desfăcut corespodenţa, din diversele sale călătorii, Londra, America, Hawai. Are două panoplii, la intrare, pline cu astfel de cuţite, adunate de pe tot globul.
Două astfel de cuţite, coupe-papier, mai era şi pe biroul său din bliblotecă, unde a petrecut mare parte a timpului.
Un cadou demn de-un voievod
Biroul fostului mitropolit e spaţios, pe pereţi - biblioteca cu mii de cărţi, Biblii, dicţionare, integrala Shakespeare, „Jurnalul fericirii“ a lui Steinhardt în mai multe exemplare, portrete cu duhovnici care i-a avut ca modele (inclusiv Paisie), fotografii, o caricatură care-l înfăţişează ţinând globul pământesc cu mâna, un afiş cu o piesă de teatru scrisă de acesta.
„Deşi a fost un mare dramaturg nu a avut nicio piesă jucată la Cluj de actori din Cluj. Piesa «Hoţul de mărgăritare» s-a jucat la Cluj cu o trupă din Vâlcea“, afirmă Bogdan Ivanov.
Memoriile sale, scrise de mână, sunt minuţios îndosariate, la fel şi manuscrisele literare, inclusiv cele din care s-a născut, ulterior, Biblia.
Memoriile sale au uimit, iar unii, după ce le-au citit, au simţit nevoia să-i spună acest lucru.
„O doamnă i-a scris că a fost emoţionată de memoriile scrise de Prea Sfinţitul şi i-a zis că atunci când a terminat de citit memoriile a simţit că trebuie să îi ofere ceva şi s-a gândit să-i ofere propria lucrare îmbrăcată în haine de sărbătoare, adică Biblia“, povesteşte Ivanov. Tot el spune că părintele Anania a primit acest dar în 2012 şi a zis: „asta trebuie să o duc la Nicula!“.
Cadoul te duce cu gândul la o carte împodobită cu nestemate pe coperţi cum aveau, pe vremuri, voievozii.
La revedere, Nicula
Ultima vizită a lui Anania la Nicula într-o zi de toamnă foarte călduroasă, din septembrie 2010.
„Îmi aduc aminte că nici nu a vrut să intre în casă. A stat pe prispă şi a mâncat nuci şi struguri. Se bucura de apus. Se uita la călugări, la chilii, se bucura de apus. Îl vedea ca pe propriul său apus. Simţea că nu mai are mult. Noi nu ne-am dat seama atunci că, de fapt, Prea Sfinţitul îşi lua la revedere de la Nicula“, mărturiseşte părintele Ivanov.
Despre moarte a predicat şi i-a sfătuit pe oameni să nu se teamă de ea:
„Moartea este, practic, relativă în înţelesul pe care-l folosim noi. Este o trecere, este o punte prin care trecem noi dintr-o existenţă în altă existenţă sau, dacă vreţi, dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. Adormitul trăieşte şi după moarte pentru că cel care moare este trupul destinat pământului, aşa cum ştim, putrezirii şi nimicirii. Dar în el, partea esenţială este sufletul care, practic, nu moare, ci adoarme. (...) Aşa încât dragii mei, ce vă sfătuiesc eu: nu vă temeţi de moarte pentru că ea, practic, nu există“.
Mai puteţi citi: