De ce postim de Crăciun? Explicaţia lui Bartolomeu Anania, fost Mitropolit al Clujului, despre momentul în care „sufletul leapădă zdrenţele păcatelor“
0Aproape toate posturile de peste an ale creştinilor sunt urmate de sărbători care prevestesc moartea: răstignirea şi învierea Mântuitorului, moartea Maicii Domnului, martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Însă de Crăciun se sărbătoreşte o naştere, un prilej de bucurie. Astfel apare întrebarea: de ce postim de Crăciun? Bartolomeu Anania explică aceasta în una din predicile sale.
De ce se posteşte de Crăciun dacă la sfârşitul postului se sărbătoreşte naşterea Mântuitorului?
La această întrebare, răspunsul se găseşte într-una din predicile Mitropolitului Clujului, regretatul Bartolomeu Anania. Prelatul susţine că postul, în sinea sa, e o pregătire a sufletului, e modul în care ”sufletul leapădă de pe el zdrenţele păcatelor şi se primeneşte, încetul cu încetul, prin pocăinţă, mărturisire şi faptă bună”.
Predica ÎPS Bartolomeu Anania, trimisă de cel care i-a fost şef de cabinet, preotul Bogdan Ivanov:
”Crăciunul este o sărbatoare a bucuriei şi veseliei. Dacă Naşterea Domnului e o sărbătoare a bucuriei, de ce s’a rânduit ca ea să fie precedată de post?
Şi nu e vorba de un post mărunt, de câteva zile, ci de unul care durează nu mai puţin de şase săptămâni, şi într’o perioadă în care nu sunt la îndemână nici verdeţuri şi nici fructe proaspete. Dacă ne gândim bine, postul Sfintelor Paşti îşi are un rost bine lămurit: Învierea Domnului a fost precedată de patimile, răstignirea şi moartea Sa, evenimente care cer o participare de doliu. La capătul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel stă suferinţa martirică a celor doi, ceea ce îndreptăţeşte o părtăşie pe măsură. Cât despre postul Sfintei Mării, el pregăteşte sărbătoarea adormirii maicii Domnului, a cărei slujbă cuprinde şi un Prohod.
Cum se justifică însă postul Crăciunului?
Oricine va admite că o sărbătoare presupune şi un strai sărbătoresc: costumul de Duminică e un costum de Duminică, haina de nuntă e o haină de nuntă, ţinuta de recepţie e o ţinută de recepţie, şi aşa mai departe. În cele mai multe cazuri, dobândirea straiului sărbătoresc este rezultatul unor renunţări - şi chiar sacrificii -, împletite însă cu bucuria anticipată de a avea ceea ce-ţi doreşti şi cu care vei fi în stare să cinsteşti momentul festiv la care eşti chemat să iei parte (fiindcă, să ne înţelegem, orice sărbătoare e un fenomen social; ea nu este niciodată a unuia singur).
În părţile - din ce în ce mai puţine - unde încă se mai păstrează tradiţia portului popular, tinerele fete se adună în postul Crăciunului la o vecină sau alta, în grupe mici, şi cu mâinile lor îşi cos sau împletesc straiele cele noi, în seri lungi, ca nişte şezători ale hărniciei şi cântecului. Aşa se petrecea şi în vremea copilăriei mele. Straiele vechi par din ce în ce mai ponosite, vrednice de aruncat, locul lor luându-l cele noi, cu toate împlinirile şi făgăduinţele lor.
Mântuitorul Hristos ne spune într’o parabolă că un împărat a invitat oaspeţi la nunta fiului său. Cum însă aceştia n’au vrut să vină, el i-a adunat pe toţi nevoiaşii de pe drumuri şi i-a silit să intre la ospăţ. Văzând însă că unul din ei nu purta haina de nuntaş, l-a dat afară şi l-a pedepsit. La suprafaţă, întamplarea pare de domeniul absurdului: de vreme ce omul se pomenise luat pe sus, pe nepregătite, şi adus cu sila, cum de i se pretindea strai de sărbătoare?...
În realitate, împăratul i se uitase în suflet şi constatase că, deşi i se făcuse o mare şi neaşteptată cinste, insul se mulţumea să mănânce şi să bea, fără ca inima lui să participe la bucuria casei.
Aceasta înseamnă, dragii mei, că pe lângă straiul sărbătoresc de care v’am vorbit, văzut, materialnic, făcut pentru trup, există şi un strai al sufletului, menit să-i asigure omului participarea la sărbătoarea lăuntrică.
Din păcate, există încă destui creştini care cred că sărbătorile de iarnă se reduc la un pom împodobit, la sarmale, caltaboşi, cârnaţi şi băutura, uitând ca înaintea ospăţului de acasă li se îmbie ospăţul euharistic, al sfintei cuminecări, care e incomparabil mai important decât belşugul de bucate. Ei bine, pentru acest ospăţ duhovnicesc se cere strai duhovnicesc, iar straiul acesta, cu toate podoabele virtuţilor lui, nu poate fi pregătit decât prin post, adică prin renunţările şi jertfele acestuia.
Postul nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sufletul leapădă de pe el zdrenţele păcatelor şi se primeneşte, încetul cu încetul, prin pocăinţă, mărturisire şi faptă bună. Postul cuprinde în el nu numai renunţare, dar şi o bucurie a renunţării, ca o pregustare a bucuriei finale”.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
