Valentin Andronic, poetul străzii

0
0

A trăit pe unde apuca mai bine de zece ani, după ce a rămas fără casă, timp în care şi-a alungat suferinţa scriind poezii. Poeziile sale urmează a fi publicate pentru că, spune Vali, versurile sunt o punte între oameni şi „celălalt fel“ de oameni, cei ai străzii.

Valentin Andronic, în vârstă de 56 de ani, are o poveste de viaţă impresionantă. A fost, mai bine de zece ani, unul dintre cei pe lângă care trecem zilnic dar nu-i vedem, un om al străzii. El spune că poezia a fost singurul său aliat în lupta cu frigul, cu ploaia şi, mai ales, în lupta cu frica sa cea mai mare, aceea că nu va mai fi niciodată un om, ci doar un „om al străzii“.

A scris sute de poezii în perioada cea mai neagră din viaţa sa. „Cred că durerea este cea mai mare sursă de inspiraţie. Nu vreau să par patetic dar de multe ori reuşeam să mă refugiez printre cuvinte şi parcă nu mai vedeam realitatea în culori atât de întunecate“, spune poetul. Acum, ajutat de asistenţii sociali de la Samusocial, o organizaţie care se ocupă de reintegrarea oamenilor străzii, şi în special de Elena Adam, coordonatoarea asociaţiei, viaţa sa prinde contur. Are din nou un acoperiş deasupra capului şi un loc de muncă stabil.

„Nu aparţinem nimănui, doar nouă înşine“
 „Mi se părea ciudat să mi se spună «om al străzii» pentru că nu aparţineam străzii. Noi, oamenii, nu aparţinem nimănui, nici măcar părinţilor. Ne aparţinem nouă înşine. În perioada aceea, e drept, nu-mi aparţineam nici măcar mie“, a povestit Vali.

Bărbatul nu se fereşte să vorbească despre experienţa lui şi crede că perioada aceea este o lecţie de viaţă atât pentru el cât şi pentru cei care au timp să-l asculte. „I se poate întâmpla oricui să ajungă pe stradă dacă nu ţine cu dinţii de viaţa sa socială, de locul de muncă, de familie“, a mai spus Vali.
După Revoluţie, a fost disponibilizat de la TCM, acolo unde era mecanic de utilaje grele.

În câţiva ani, timp în care nu a reuşit să-şi găsească un loc de muncă stabil, soţia sa a divorţat iar apartamentul i-a revenit ei şi copiilor. Vali a ajuns în stradă şi de atunci a început calvarul. A mâncat chiar şi din gunoaie, a dormit pe sub poduri, a muncit zilier pe unde apuca şi a scris mult.

„Am scris pe stradă despre stradă. Devenisem şi alcoolic, nu-mi mai păsa de nimic. Mă credeam pierdut dar am avut noroc de nişte oameni cu suflet mare care au crezut în mine. Am ajuns la Samusocial din întâmplare şi acolo am fost ajutat să-mi găsesc un loc de muncă“, a povestit bărbatul.
Spune că viaţa lui de-abia acum începe şi crede că nimic din ceea ce i s-a întâmplat nu a fost fără sens.

„Poate pentru alţii ar fi o tragedie, sunt oameni care şi-au pierdut minţile când au rămas pe drumuri. Mulţi au ajuns în stradă după ce au avut un statut social de invidiat şi discrepanţa i-a dărămat. Eu cred că a fost o experienţă colosală, e ca şi cum aş fi trăit mai multe vieţi într-una singură“, a mai spus Vali.

Ce te-ar face fericit?
Mi-aş mai dori un loc în care să pot citi pentru că mai am încă mult de citit şi să fiu lăsat să scriu. Aş mai dori să mor pe perna mea, în casa mea şi cât mai am de trăit să mă bucur de copiii mei, să nu le fie ruşine cu mine.

Ce o să faci cu poeziile?
Vreau să le public şi lucrul acesta se va întâmpla, sper, curând. Poezia este o punte între cele două lumi, cea a oamenilor normali şi cea a străzii. Cum nimeni nu are timp şi răbdare să coborare în stradă, la figurat, adică să ne asculte, atunci poate să citească poeziile şi o să înţeleagă că înainte de toate suntem cu toţii oameni.

„Pierdut mă simt ca orbul ce şi-a pierdut toiagul,
Din drumurile toate eu nu-mi găsesc drumeagul.
Secată-mi e puterea ca apa din fântână
Şi aş urla ca lupii la părăsita stână.

Străin în lumea asta şi fără nici un rost,
Îmi caut prin ruine culcuş şi adăpost
Pe unde spaima urlă din negrele unghere,
Călcând cu paşi de noapte pe umbre de tăcere“.

Data şi locul naşterii: 24 februarie 1954, Bucureşti
Loc de munca: sortator produse
Familie: patru copii, trei băieţi şi o fată

Ce-i place
Îmi place liniştea, atât cea exterioară dar mai ales, ce interioară. Când pot să am linişte sufletească reuşesc să-mi adun gândurile şi pot să scriu.

Ce nu-i place
Nu înţeleg de ce mulţi oameni, mai ales cei cu bani, nu sunt atenţi la semenii lor. Mă refer la la natura umană care ne dezamăgeşte câteodată.  Răutatea gratuită şi ipocrizia sunt cei mai mari duşmani ai umanităţii.

București


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri