Cei mai frumoşi români. Ştefan Dărăbuş, maramureşeanul care a schimbat sistemul de protecţie al copiilor
0
Ştefan Dărăbuş este unul din oamenii care şi-a dedicat întreaga activitate pentru binele semenilor săi. De mai bine de 17 ani se luptă pentru copiii instituţionalizaţi, pentru binele şi viitorul lor. Este directorul Hopes and Homes for Children (HHC) România şi din această postură a avut realizări pe care mulţi dintre noi nici nu le-am visat.
Povestea băimăreanului este una lungă şi bogată, care nu te poate lăsa indiferent. Încă din 1997, Ştefan Drărăbuş activa într-un ONG pentru un sistem de protecţie a copilului mai bun.
„Am început lucrul cu sistemul de protecţie a copilului în Maramureş când eram student în anul trei la facultate. Pe atunci eram în European Childrens Trust, iar în 1999 m-am întâlnit pentru prima dată cu Mark Cook, fondatorul Homes and Homes for Children, care a venit în Maramureş adus de ECT. Această întâlnire a fost aşa ca o potrivire extraordinară, pentru că deja după ce a plecat din prima lui vizită am ştiut că o să lucrăm împreună, chiar dacă era o organizaţie mică şi în România nu însemna nimic. Din 1999 am început să lucrez oficial cu ei. Am făcut tot ce-am putut să cresc organizaţia, să dezvolt programele şi să pot să introduc în România alături de colegii mei, misiunea organizaţiei, şi anume aceea că orice copil are nevoie de dragoste unei familii“, spune Ştefan Dărăbuş.
„Bebeluşii din medii instituţionalizate plâng până îşi dau seama că nu-i ascultă nimeni“
Cu scopul de-a elimina toate centrele de tip vechi, băimăreanul şi-a dedicat întreaga activitate micuţilor instituţionalizaţi, astfel că judeţul Maramureş a fost primul centru în care s-a discutat despre închiderea tuturor instituţiilor şi deschiderea de case de tip familial.
Şi în ziua de astăzi îşi aduce aminte când a călcat pentru prima dată într-o astfel de instituţie, fiind unul din momentele care l-a marcat profund.
„Prima mea întâlnire cu primul centru de plasament, cu prima instituţie pe care am închis-o, a fost în Maramureş la Cavnic. M-a şocat profund. În 99, la etajul trei al spitalului din Cavnic erau 86 de bebeluşi, în câteva camere cu toţii. Stăteau câte doi într-un pătuţ, pe o saltea fără niciun fel de protecţie. Era o tăcere mormântală, nu auzeai nici mâc. Şi de regulă când e vorba de copii mici, aceştia plâng. Problema e că bebeluşii în medii instituţionale e că plâng atât până îşi dau seama că nu e nimeni care să-i asculte. Efectele psihologice sunt cumplite, pentru că ciclul ataşamentului e legat de plâns. Un copil plânge ca să vină mama sau tata sa-i dea de mâncare sau să-l calmeze. E o chestiune de securitate în care copilul îşi dă seama că e iubit şi vrea să comunice cu cineva. În momentul în care nu e nimeni să facă treaba asta nu comunici cu lumea din afară. Toţi erau în propria urină şi geamurile erau închise. Stăteau închişi acolo“, îşi aminteşte băimăreanul.
Reformă în sistemul de protecţie a copilului
În acel moment, lucrurile aveau să se schimbe în viitorul sistemului de protecţie al copilului. Închiderea acestor instituţii şi înlocuirea lor cu case de tip familial avea să fie şi primul program cu care HHC România a intrat în şedinţa Consiliului Judeţean, alături de DGASPC. Mesajul pe care îl aduceau era unul radical: acela de închidere a unei instituţii, iar asta aducea după sine oameni care-şi pierdeau locurile de muncă, schimbări foarte mari în privinţa alocării de resurse şi transformări de sistem.
„Împreună cu cei din HHC am concluzionat că ăsta e modul în care vroiam să lucrăm, nu vroiam să dezvoltăm nişte servicii private pe care să le furnizăm noi ca organizaţie pentru că asta nu aducea o schimbare sustenabilă şi nici nu puteam avea un impact major. Aşa că am ales să fim o organizaţie care dezvoltă servicii, o organizaţie care face reformă în sistemul de protecţie a copilului. Şi barometrul pentru noi, în privinţa felului în care se implementa sau nu reforma, era reprezentat de închiderea instituţiilor de tip vechi pentru copii, pentru că erau 90% din sistem“, explică directorul HHC.
Misiunea băimăreanului şi a colegilor săi era una bine stabilită şi luată în urma unor analize realizate în cele mai mari centre de acest gen. Deficienţele majore de care se loveau copiii din aceste instituţii, abuzurile, lipsa de afecţiune, marginalizarea şi izolarea au fost cele care au dus la crearea unui nou concept asupra sistemului de protecţie a copilului, unul bazat pe un mediu familial, iubire, ataşament, afecţiune, atenţie individuală, stimulare, incluziune socială, accesul la educaţie şi accesul la sănătate.
Schimbările nu au întârziat să apară, iar HHC urma să se dezvolte văzând cu ochii. Mai mult, Maramureşul a fost şi vârf de lance când vine vorba de misiunea organizaţiei: „noi în 2000, teoretic, ca organizaţie lucram doar cu copii tipici, copiii cu nevoi speciale nu făceau parte din obiectivul nostru, dar lucrând cu leagănul Cavnic, unde erau şi copii cu nevoi speciale, ne-am dat seama că trebuie să lucrăm şi cu aceşti copii pentru că n-aveam cum să alegem între ei. Aşa că din România a pornit pentru HHC International o schimbare de viziune şi anume o repoziţionare de la o organizaţie care se ocupa doar de copii tipici la una care se ocupa şi de copiii cu nevoi speciale, ăsta a fost primul lucru.
Cinci centre desfiinţate, în cinci ani
În 2001 deja, Ştefan Dărăbuş şi organizaţia de care se ocupa aveau cu Consiliul Judeţean Maramureş un plan de cinci ani în care se intenţiona reformarea sistemul de protecţie şi să închiderea a cel puţin cinci instituţii, dezvoltând o reţea de case de tip familial, servicii de prevenire a abandonului, centre maternale, centre de zi, centre de consiliere, o reţea de asistenţi maternali, inclusiv din cei specializaţi, dar şi formare profesională pentru cei care lucrau direct cu copii.
„Acesta a fost al doilea element critic în dezvoltarea noastră organizaţională, pentru că spre deosebire de alte ONG-uri, nu am ales să ne împrăştiem subţire şi să avem multe programe mici în ţară. Am vrut să avem un program de impact într-o zonă bine delimitată, în judeţul Maramureş. Am ales să demonstrăm că în România anului 2003-2005 e posibil să faci reformă într-un sistem întreg“, mai spune Ştefan Dărăbuş.
Piedici puse şi persevereţă
Dărăbuş s-a lovit de multe ironii, s-a lovit de neîncrederea oamenilor şi chiar a unor conducători. A auzit în repetate rânduri că e un visător şi că se luptă cu morile de vânt, însă misiunea sa a rămas neschimbată. Odată cu închiderea primelor instituţii de tip vechi au apărut şi primele semnale de alarmă, că HHC se luptă pentru un noul sistem de protecţie al copilului.
Un exemplu clar ar fi închiderea căminului din Sighet unde erau 280 de copii şi tineri cu nevoi speciale şi aproape 200 de membri de personal. Acesta a fost înlocuit cu o reţea de case de tip familial special construită pentru copii şi tineri cu nevoi speciale, maxim 12 în casă, cu o reţea de asistenţi maternali special pregătiţi, cu măsuri precum reintegrări a copiilor, plasamentul simplu a unor copii cu nevoi speciale în familii tipice.
Mai mult, tot în Maramureş a fost demarat şi programul de prevenire a separării copilului de familie.
„Fără o componentă de prevenire, orice instituţie ajunge să fie reumplută, doar printr-un astfel de program reuşeşti să stopezi intrările copiilor în sistem. Prevenirea abandonului înseamnă, în fond, sprijinul familiilor astfel încât acestea să poată să rămână alături de copiii lor, care altfel ar fi rupţi de părinţi şi-ar ajunge într-un sistem care le oferă prea puţin elementele esenţiale să se dezvolte normal: iubire, afecţiune, atenţia pe care numai un părinte ţi-o poate da, sentimentul de-a te simţi special. În Maramureş, am început programul nostru de prevenire a separării copilului de familie. Noi am putut să mergem mai departe cu viziunea noastră de a face din Maramureş un judeţ care să nu aibă centre de plasament de tip vechi. Erau 12 când am început să lucrăm cu CJ, încet încet acest sistem a fost înlocuit de un altul bazat pe conceptul de familie, în care servicii pentru copii şi tineri erau maxim casele de tip familial, case care se află pe străzi obişnuite, în comunităţi obişnuite, între oameni obişnuiţi“, a precizat Ştefan Dărăbuş.
Maramureş, exemplu pentru toată ţara
În 2005 era clar că lucrurile nu se pot întoarce şi că deja implementarea reformei în Maramureş era pe o pantă care ducea doar înspre finalizarea ei şi nu avea cum să eşueze. În acel moment HHC România şi-a atins unul din obiectivele esenţiale şi anume de a demonstra celorlalte regiuni din ţară că e posibilă realizarea reformei pe un judeţ întreg.
S-a creat un termen de comparaţie, un punct de referinţă care a fost factorul declanşator pentru implementarea reformei la nivel naţional. După Maramureş au urmat alte zone de influenţă precum Bihor, Alba, Bacău şi ulterior programele lor au fost extinse în 12 judeţe din toată ţara.
„Anii 2000 - 2005 au fost cei mai dificili pentru că sunt anii care au dus la o nouă legislaţie şi se făceau regulile în timpul jocului şi era o luptă între forţe care lucrau pentru menţinerea unui sistem rigid şi nişte forţe, printre care ne număram şi noi, care veneau să lupte pentru răsturnarea şi înlocuirea lui cu un sistem bazat pe bun simţ şi pe noţiuni fundamentale, nu doar pentru drepturile omului şi a copilului ci pentru dezvoltarea psihofiziologică a oricăruia dintre noi“, a mai spus directorul HHC România.
Legislaţe care să împiedice abandonul, inexistentă
Pe lângă dezvoltarea la scară largă a reformei, cei de la HHC s-au concentrat asupra unui sistem centrat pe copil şi familie şi dezvoltarea unei noi legislaţii care să împiedice abandonul.
„Cred că până în ziua de astăzi, prin faptul că în 2014 nu avem o lege care să specifice o metodologie de intervenţie în prevenirea abandonului, statul Român demonstrează că este captiv într-o viziune prin care copilul şi familia sunt văzuţi separat, rupţi unii de alţii. Nu poţi să rupi copilul de familie când vorbeşti de servicii sociale şi de incluziune socială. De regulă singurul loc în care unui copil îi e bine este alături de familie. Ajutând copilul ajuţi părinţii şi rezolvi două lucruri: eviţi instituţionalizarea şi eviţi consecinţele pe termen lung ale separării sale de familie. Un copil intrat în sistem nu capătă aceleaşi priceperi, aceleaşi însuşiri de incluziune socială pe care le capătă un copil care se dezvoltă într-o familie. Stima sa de sine e mult scăzută, se dezvoltă ca un marginal, ca un izolat, de restul copiilor, suferă în permanenţă de o stigmă a faptului că e un copil de la casa de copii, are rezultate şcolare de regulă slabe şi asta duce la o incapacitate a lui să devină independent. Asta înseamnă că noi ne trezim cu tineri care fac orice care să rămână în sistem, i-am făcut noi dependenţi de sistem“, explică băimăreanul.
În 2008 HHC România devine un reper pentru multe alte ţări europene, având ca obiectiv nu doar eradicarea instituţionalizării copilului în Rmânia, posibilă până în 2020, ci în Europa şi mai târziu în lume, într-un termen de aproximativ 40 de ani.
12 instituţii vechi închise, 500 de tineri din ţară sprijiniţi, 6.000 de membri intstruiţi
Până în acest moment, doar în Maramureş au fost închise 12 intituţii de tip vechi. Se lucrează intens la prevenirea separării copilului de familie, iar prin programul de sprijin al tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie al copilului au fost ajutaţi peste 500 de tineri la nivel naţional.
O altă componentă majoră a HHC este legată de formarea profesională şi asistenţă tehnică oferită autorităţilor de stat, organizaţiilor internaţionale şi altor ONG-uri care lucrează în acest domeniul nostru. Prin acest program au fost formaţi până acum peste 6.000 de membri de personal. „Am adus resurse financiare cumulate de aproximativ 22 de milioane de euro, în ultimii 15 ani de zile, bani care altfel nu veneau în sistem şi care spre deosebire de cei aduşi de la Banca Mondială, nu trebuie daţi la nimeni şi nici nu trebuie plătiţi cu dobândă“, mai spune directorul HHC România.
Când vine vorba de viitor, băimnăreanul se arată încrezător şi spune că obiectivele se întind pe o perioadă lungă de timp, însă este sigur de reuşita lor.
Schimbarea României, schimbare Europei
„Stategia noastră pentru următorii zece ani este să eradicăm instituţionalizarea copilului în România până în 2020, în primul rând. În al doilea rând, să argumentăm şi să demonstrăm nevoia de alocare a unei sume de 160 de milioane de euro pentru infrastructura bazată pe familie (case de tip familial -apartamente) pe exerciţiul financiar 2014-2020 al Uniunii Europene pentru România. Acest proiect va include şi componenta de locuinţe sociale pentru familii cu mai mulţi copii aflaţi în situaţii critice şi pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecţie. În privinţa impactului internaţional, organizaţia noastră furnizează consultanţă strategică pentru toate ţările în care acţionează HHC în Europa şi până în 2015 vom deveni hubul regional de control, strategic, pentru HHC în Europa. Cu alte cuvinte, vom superviza şi vom coordona strategic, metodologic implementarea misunii şi viziunii în programele de ţări din Bosnia, Republica Moldova, Bulgaria, Ucraina, Belarus“, încheie Ştefan Dărăbuş.
Ştefan Dărăbuş s-a născut în 27 octombrie 1975, în Baia Mare. A terminat cursurile facultăţii de Filologie la Cluj. Doctorand în teoria literaturii, el deţine diplomă MBA (Master in Business Administration). A urmat nenumărate cursuri de perfecţionări, certificări şi formări de protecţie a copilului şi implementarea reformei în sisteme de protecţie a copilului. Din 2003, este directorul Homes and Hopes for Children Romania.
Mai puteţi citi:
Aproape de prichindei tunşi zero de mânuţele cărora atârnă încă perfuziile cu citostatice, pe holurile pereţilor coloraţi pe care au fost lipite mesaje stângaci mâzgălite, chiar lângă saloanele celor foarte bolnavi pe a căror ceafă stau scrise „literele“ ultimei operaţii, aici se zbate într-un adevărat război cu moartea Monica Dragomir, şefa secţiei de Oncologie Pediatrică de la Institutul Oncologic Fundeni Bucureşti.
Cei mai frumoşi români. Anna Marossy, biologul orădean care exploarează lumea la 82 de ani
Are 82 de ani, o vârstă pe care nu o arată. Este plină de viaţă şi dornică să răspundă afirmativ la orice invitaţie de călătorie. Biologul orădean Anna Marossy, „Apărătoarea naturii” cum îi spun prietenii, explorează lumea şi a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale ei. Doar în ultimii ani a călătorit în Alaska, Laponia, Groenlanda şi Islanda.
Cei mai frumoşi români. Elisabeta Paraschiv, zâna bună a copiilor cu dizabilităţi
Elisabeta Paraschiv ( 28 de ani ) din Slobozia este unul din miile de români care nu aude. A sfidat însă infirmitatea şi a reuşit să se descurce în lumea care o înconjoară, cunoscând limbajul mimico-gestual. Acum îi învaţă pe copiii cu dizabilităţi similare ei, din şcoli şi grădiniţe, să vorbească pe limba lor.
Se încarcă comentariile...
