Viaţa comunităţilor de căldărari, cea mai închisă castă a romilor. Ce reprezintă kris, autoritatea respectată cu sfinţenie
0Romii care călătoresc în căruţe cu coviltire, numiţi şi căldărari, după ocupaţia lor tradiţională, sunt singurii care au reuşit să păstreze grupurile aproape intacte. Potrivit specialiştilor, romii nomazi căldărari au avut o istorie aparte şi au migrat din zona Indiei, prin stepa rusă.
Comunităţile de romi căldărari au reuşit să-şi păstreze aproape intactă identitatea în ultimile secole. Dacă romii care vorbesc în dialectul ursăresc au venit prin sudul României şi au migrat dinspre India, prin Orientul Mijlociu şi Imperiul Otoman, căldărarii au influenţe aparte, slave, căpătate printre cazacii întâlniţi în stepa rusă, cu care s-au amestecat.
„Pot fi deosebiţi uşor. Sunt mai albi, mai înalţi iar femeile - mai robuste“, afirmă profesorul de matematică Anghel Năstase, formator naţional romani şi fost inspector şcolar în Bacău.
Primele documente care atestă prezenţa romilor în actualul teritoriu al României datează din 1385, când domnitorul Ţării Româneşti dăruieşte Mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte Mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu Severin, mai multe proprietăţii primite de la unchiul său Vladislav I, între care se numărau şi 40 de locuinţe în care locuiau ţigani (aţigani).
Romii au fost în robie şi au lucrat pe lângă casele boierilor până în 1856, când au fost dezrobiţi. Un alt moment important care i-a afectat pe căldărari, care nu fuseseră sedentarizaţi şi asimilaţi, a fost ziua 31 mai 1942, când mareşalul Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a peste 24 de mii de romi, în special nomazi sau cei certaţi cu legea.
„Dintre romii nomazi, cel mai bine şi-au conservat identitatea romii căldărari. Lingurarii, spre exemplu, au continuat să lucreze pe lângă casele boiereşti, s-au amestecat cu românii iar în prezent avem o românizare aproape totală a lor. În judeţul Bacău, avem ursari la Valea Seacă, Rădoaia, Bereşti Bistriţa, lingurari la Slobozia Nouă din Stănişeşti, iar ultimii nomazi căldărari, recunoscuţi şi după căruţele cu coviltir, la Dărmăneşti, Comăneşti, Ştefan cel Mare, Bucium, Răcăuţi, Coţofăneşti, dar şi în două cartiere din municipiul Bacău, în Take şi Şerbăneşti“, a mai spus profesorul rom de matematică Anghel Năstase.
În privinţa limbii, există patru dialecte distincte (ursăresc, căldărăresc, spoitoresc şi carpatic). „60% din fondul lingvistic al romilor este comun, în rest diferă de la un subgrup la altul. La gabori, un subgrup al căldărarilor, se găsesc influenţe slave, la cei care vorbesc în dialectul ursăresc, din zona Imperiului Bizantin şi a celui Otoman“, afirmă profesorul băcăuan, despre zestrea specifică a romilor.
Numărul romilor a crescut în România de aproape de şase ori de la Al Doilea Război Mondial până în prezent. La ultimul recensământ, numărul lor a depăşit 621 de mii, dar şi această cifră este contestată, pe motiv că mulţi au refuzat să-şi declare apartenenţa.
Potrivit datelor statistice, peste 62% trăiesc în mediul rural. Căldărarii, ultimii nomazi, îşi pierd şi ei identitatea specifică, fiind nevoiţi să se adapteze vremurilor. „Şi-au pierdut, cei mai mulţi, meseria tradiţională. Aceea de a confecţiona cazane, căldări, tigăi. Acum devin şi ei mici comercianţi şi odată cu asta se vor sedentariza“, a mai spus profesorul Anghel Năstase.
Romii nomazi încă mai păstrează tradiţia de a asculta de bulibaşă, dar şi de kris, instanţa judecătorească formată din bătrânii grupului, care judecă litigiile apărute între romi.