Cât de româneşti sunt, de fapt, gustoasele noastre mâncăruri tradiţionale. Micii şi sarmalele vin de la turci. Cozonacul şi murăturile, „moştenite“ din Antichitate

Sarmalele, mămăliga, cozonacul,murăturile sau fasolea cu cârnaţi sunt mâncăruri considerate tradiţionale româneşti. În realitate, mai toate preparatele servite astăzi în restaurante pe post de feluri tradiţionale româneşti au fost importate de-a lungul anilor de la alte popoare şi adaptate. Doar mămăliga pare să fie invenţie autentică, însă, la origini, preparatul se făcea din mei.

Bucătăria românească de astăzi este rezultatul intersectării obiceiurilor culinare româneşti cu bucătăriile altor popoare. Nici sarmalele, nici fasolea cu cârnaţi, cozonacul sau micii nu sunt invenţii pure ale poporului român.

Aceste produse se găsesc însă în bucătăria românească de câteva sute de ani şi din acest motiv au ajuns acum în meniurile restaurantelor la categoria dedicată mâncărurilor tradiţionale româneşti. ”Mâncare tradiţională nu înseamnă, neapărat, mâncare inventată de poporul român. Toate mâncărurile pe care astăzi le considerăm tradiţionale româneşti au apărut de-alungul timpului în bucătăria românească, fiind împrumutate de la alte popoare şi adaptate după gusturile româneşti. Se consideră tradiţionale pentru că românii le consumă de câteva sute de ani”, spune Avram Petrache, pensionar, fost profesor de istorie.

Mămăliga din mălai a apărut în urmă cu trei sute de ani

Mămăliga este considerată atât de istorici, cât şi de specialiştii în gastronomie ca fiind cel mai apropiat produs de cultura şi istoria românilor. Cu toate acestea, mămăliga, aşa cum o cunoaştem astăzi, este un produs culinar aflat în bucătăria românească de doar câteva sute de ani. ”Mămăliga din mălai de porumb este consumată de români doar de aproximativ 300-400 de ani. Porumbul a ajuns în Ţara Românească abia în secolul al XVII-lea, fiind adus din America, în urma descoperirii făcute de Cristofor Columb în 1492”, explică profesorul.

Înainte de porumb, meiul era ingredientul de bază al mămăligii pur româneşti. Se spune că denumirea de ”mămăligă” vine de la prima femeie care a înlocuit meiul cu mălaiul în prepararea terciului. De la mama Ilinca, o ţărancă din Moldova, ar veni, se pare denumirea de astăzi a mămăligii.  

În cartea lui Gheorghe Crăiniceanu, „Igiena ţeranului român”, apărută în 1985, ţăranii români apar ca mari consumatori de mămăligă din mălai . Produsul reprezenta, de fapt, hrana de bază a locuitorilor din mediul rural pe care aceştia o găteau chiar şi de trei ori pe zi

Existenţa mămăligii este atestată în 1873 de Dicţionarul Larousse de la 1873. Potrivit definiţiei date de Larousse, mămăliga era „făina de porumb fiartă în principatele Dunării”.

Bulzul, produs tradiţional românesc

Porumbul şi laptele erau cele mai la îndemână ingrediente ale ţăranului român, sărac, care îşi câştiga existenţa din creşterea animalelor şi cultivatul pământului. Din laptele de la vacă şi porumbul de pe câmp a luat naştere bulzul sau ursul de mămăligă produs tradiţional românesc. 

Potrivit etonlogului Gheorghe Crăiniceanu, în urmă cu un secol, ţăranii români combinau mămăliga cu brânza grasă de oaie pentru prepararea bulzului. Ţăranii români amestecau mămăliga cu brânza şi o coceau pe grătar sau la cuptor. Bulzul era consumat cu lapte sau carne friptă. Produsul se păstrează în aceeaşi formă şi în zilele de astăzi, regăsindu-se în meniurile restaurantelor cu specific românesc.

Sarmalele vin de la turci

Sarmalele, nelipsite de la mesele românilor de Paşte sau de Crăciun, nu sunt invenţii româneşti. Au fost inventate de turci, după cum se înţelege chiar din denumire: „sarmak“ înseamnă în limba turcă „rulou” sau ”pachet”. În zona balcanilor, sarmalele au ajuns în secolul 17. Dovadă în acest sens este o reţetă dintr-o carte de bucate ungurească, apărută în 1695. Se pare că, la români, sarmalele sunt moştenire rămase ca urmare a perioadei în care provinciile româneşti s-au aflat sub posesiune otomană.

Sub diverse forme, produsul considerat cu specific românesc este gătit astăzi în mai toate ţările din Europa şi multe din Asia.

Micii româneşti, strămoşii kebabului turcesc

Nici micii care sfârâie pe grătar în zilele de astăzi, mai ales la sărbătorile naţionale, nu au origini în România. Reţeta originală vine tot din Turcia, ca şi în cazul sarmalelor. Despre micul românesc se spune că este strănepotul kebabului turcesc, acesta având în compoziţie carne de oaie şi de vită. Românii au adaptat reţeta, schimbând forma, adăugând carne de porc şi bicarbonat de sodiu.
 

Când au ajuns exact micii pe meleagurile româneşti nu se ştie cu exactitate. O legendă referitoare la apariţia acestora dă de înţeles că mititeii se mâncau deja în urmă cu 100 de ani. Legenda spune că au apărut într-un restaurant din Centrul Vechi al Capitalei, dintr-o pură întâmplare. Patronul care vindea cârnaţi fripţi a rămas într-o zi fără intestine de oaie şi a pus carnea tocată direct pe grătar. Se spune că în România preparatul sub această formă a fost numit o vreme ”găluşte fripte”. 

Cea mai veche reţetă de mici româneşti apare într-o scrisoare din 1920 a maestrului gastronom Marian Diţu, bucătar la celebrul local bucureştean  “Caru’ cu Bere”.

Cozonacul, produs tradiţional revendicat de multe popoare

Cozonacul are o istorie veche de sute de ani, care pleacă din perioada Imperiului Roman. Romanii ofereau cozonacii numiţi ”libum” drept ofrandă zeilor. Reţete de cozonaci au fost preluate de la romani şi adaptate în timp de multe popoare. În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac a apărut într-o carte de bucate în 1718. 

Produsul a fost binecunoscut şi în Franţa, unde se numea ''la brioche''. Aşa cum românii îl consideră prăjitură tradiţională românească, italienii îl revedică drept produs tradiţional al patiseriei din Italia, numit ”panettone”, iar ungurii îl consideră produs tradiţional maghiar, numit ”kozunak”. 

.

Fasolea cu cârnaţi, mâncare naţională cu iz comercial

Fasolea cu ciolan, mâncarea cu care astăzi românii se delectează de Ziua Naţională, nu se află în meniul românesc decât de câteva sute de ani. Strămoşii românilor, dacii, aveau în meniu lintea, o legumă asemănătoare cu fasolea. Fasolea de grădină a ajuns în Europa începând cu secolul al XVI-lea. Celebra fasole cu cârnaţi a ajuns mâncare considerată ”naţională” la iniţiativa unei televiziuni comerciale, în urmă cu câţiva ani. 

Murăturile vin din Antichitate

Murăturile au o istorie mai veche decât a poporului român. Se spune că, pentru prima dată, castraveţii au fost muraţi în Mesopotamia, cu 2000 de ani înainte de Hristos. Pe meleagurile româneşti, legumele erau puse la murat încă de pe vremea dacilor. Dovezi ale existenţei murăturilor în meniurile româneşti sunt cărţile de bucate sau studiile etnologice vechi. 

Potrivit cercetătorului Mihai Lupescu, care prezintă în cartea "Din Bucătăria Ţăranului Român" meniuri tradiţionale de acum un secol, murăturile tradiţionale ale românilor se făceau cu ţelină, arpagic, usturoi şi sare, înainte de apariţie aspirinei sau a conservanţilor.