Saptamana Patimilor

Ramanem, dupa Florii, cu aceeasi uluiala: de ce poporul care L-a primit pe Hristos in cetatea Ierusalimului cu osanale si stalpari de finic, poporul care I s-a asternut la picioare in numai cateva

Ramanem, dupa Florii, cu aceeasi uluiala: de ce poporul care L-a primit pe Hristos in cetatea Ierusalimului cu osanale si stalpari de finic, poporul care I s-a asternut la picioare in numai cateva zile s-a lepadat de El cu acelasi entuziasm? Intram in Saptamana Patimilor cu aceeasi nedumerire, pe care nici un tratat de psihologie a multimilor nu ne-o poate lamuri pana la capat. N-am aflat, la ora cand scriu, daca procesiunea ce pleca anual, in Duminica Floriilor, din Betfaghe, prin valea Cedronului si intra in Cetate pana langa esplanada templului, la biserica Sfanta Ana, s-a mai putut aduna. Cu un Bethleem in care Biserica Nasterii Domnului e teatru de razboi intr-un Ierusalim ce nu se mai vede de praful de pusca, e greu de crezut ca pelerinii - cati or mai fi fiind - au tihna ceremoniilor. Pana in Vinerea Mare vom calca si noi pe drumul Golgotei, ingerul ne va numara pas cu pas. Dar nu vom urca, ci ne vom cobori in noi insine, adanc inlauntru, acolo unde, ca o lumanare care mai palpaie inca, nadajduim sa-L aflam pe Dumnezeu. Ni se ofera acest timp al pocaintei, noua, care in vartejul unei vieti din ce in ce mai istovitoare, mai alienante, ne-am departat de sufletul nostru ca o corabie de mal. Ortodoxia in care ne-am nascut inseamna traire, dar tocmai aceasta traire ne-a devenit parca mai straina cu fiecare zi. Necazurile, in loc sa ne inmoaie inima, ne-au impietrit. Chiar cuvintele rugaciunii le rostim grabit, pierzandu-le noima, cand altadata in cuvintele rugaciunii ne intalneam, cunoscuti si necunoscuti, rugandu-ne unii pentru altii. De ce L-au trimis la moarte pe Iisus Hristos aceiasi care il intampinasera ca pe un rege, alergand la una dintre cele opt porti ale Ierusalimului, sa-L vada, sa-L atinga? Raspunsul e scris in cugetul fiecaruia. Credem si tagaduim patimas, iubim si tradam, e in noi un amestec de lumina stralucitoare si bezna adanca, de adevar si minciuna, de intelepciune si prostie, de smerenie si de trufie. Oricat ne-ar fi de neplacut, oricat ne-ar infricosa, intalnirea cu noi insine trebuie sa se intample in aceasta Saptamana Mare. Zilnic il rastignim pe Dumnezeu prin faptele noastre pacatoase, prin gandurile noastre impielitate. Oricare semen al nostru care pleaca de la noi fara un cuvant bun, fara un ajutor, fara o speranta, e un Dumnezeu tradat. Degeaba vorbim despre milostenie si dragoste, daca nu mai suntem vrednici sa le traim. In jurul nostru sunt ucisi prunci, aruncati la gunoi de chiar cele care s-au chinuit sa le dea viata, milioane de romani se zbat in mizerie, altii - tot mai multi - isi pun capat zilelor, drumul acestei tranzitii fara capat e presarat cu cruci. Ne-ar fi atat de usor, daca n-am fi surzi si orbi, sa alinam amarul acesta de suferinta, sa-l indulcim aducand in inimile tuturor dezmostenitilor soartei o samanta de speranta, aratandu-le macar ca ne pasa. Vom avea niste zile de Pasti cu o vreme schimbatoare, ca si sufletul nostru. Cand "toate sunt mai neputincioase decat umbra, toate mai inselatoare decat visurile", ramane credinta ca un liman, raman iubirea izbavitoare a aproapelui, puterea de a ne recunoaste greselile. Peste serile acestei saptamani va picura toaca Deniilor. Avem inca o data sansa sa ne adunam din risipire, sa patimim cu Hristos ca odata cu El sa inviem vietii celei noi spre care suntem chemati ca sa fim mantuiti.