Ion Gh. Stanciu - un pedagog de şcoală serioasă

Dascăl în toată puterea cuvântului. Astfel nu-l poţi descrie pe Ion Gh. Stanciu, dacă stai şi-l asculţi cum îţi spune povestea lui, din vremuri de demult. ştia că o să fie dascăl chiar

Dascăl în toată puterea cuvântului. Astfel nu-l poţi descrie pe Ion Gh. Stanciu, dacă stai şi-l asculţi cum îţi spune povestea lui, din vremuri de demult. ştia că o să fie dascăl chiar de la 11 ani când, la insistenţele învăţătorului din sat, tatăl s-a lăsat convins şi l-a trimis la şcoala Normală din Ploieşti.
La 80 ani, profesorul e convins că n-ar fi putut face altceva. De şase decenii studiază şi predă la Universitatea din Bucureşti. "Un singur an am lipsit, în '52 m-au dat afară că mă căsătorisem cu fată de chiabur". De zece ani, nu mai predă. A lăsat cursul de "Istoria Pedagogiei" unuia mai tânăr. şi-a păstrat, însă, statutul de profesor consultant şi-i ajută cu sfaturi şi cu cărţi pe cei şase doctoranzi ai săi. "Mi-amintesc că, acum câţiva ani, am citit planul de activitate al unui doctorand şi scria acolo că vrea să termine prin 2007. şi m-am gândit: Doamne, până când vor să mă ducă oamenii ăştia? Ei cred că eu pot să trăiesc până atunci?."S-a născut în 1925, pe 10 august, în satul Urleta, comuna Băneşti, din judeţul Prahova.

Bucuria de a fi învăţător
Cu rădăcini într-o altă lume, în care dăscălia era preţuită, în care preotul şi învăţătorul erau oamenii de încredere şi de sfat ai satului, Ion Gh. Stanciu nu şi-a pierdut nicicând drumul început la Ploieşti, la şcoala Normală. După numai doi ani, şcoala s-a desfiinţat şi copilul de 13 ani a ajuns la Buzău, tot la şcoala Normală: "La Buzău, era un mediu foarte serios, se cerea carte. Îmi amintesc că atunci când am intrat în curte, toţi elevii umblau cu o carte sub braţ. Era cartea de istorie. Pentru că era un profesor care, spuneau elevii, era formidabil de pretenţios. Tufeni, Mislea, Urleta... pe-aici a trecut ca învăţător Ion Gh. Stanciu. Ar fi putut să se mulţumească cu-atât, dar a vrut mai mult şi-a dat, în 45, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, singura care-avea secţie de Pedagogie. După patru ani, studentul Stanciu, harnic şi perseverent, şi-a schimbat statutul în "asistentul Stanciu". ţinea seminariile de Pedagogie. Dat afară din universitate pentru că s-a căsătorit cu o fată de chiabur, profesorul Stanciu a făcut zeci de memorii. Universitatea l-a primit înapoi, dar l-a retrogradat la funcţia de "şef de cabinet": "Băteam la maşină cursurile, capsam foi, activităţi administrative", a spus profesorul Stanciu.

Mândria lui, seria "Pedagogia secolului XX"
Din 53, drumul e mai lin: redevine asistent, primeşte apoi titlul de lector, se înscrie la doctorat cu o temă de "Istoria Pedagogiei", iar din 1967 e conferenţiar. Profesor devine abia în 1990, la facultatea botezată în ton cu vremurile: Facultatea de Psihologie şi ştiinţele Educaţiei. Cei opt ani ca director la Editura Didactică "au fost cumpliţi, pentru că am trăit sub matriarhat: două femei ministrese, Suzana Gâdea şi Aneta Spornic. Cumplită, pentru că trebuia să dăm un număr de titluri pe an. În perioada Gâdea, trebuia ca editura să scoată tot atâtea manuale, câţi elevi erau". Pe de altă parte, însă, dacă-l întrebi pe Ion Stanciu care-i realizarea de care e cel mai mândru, constaţi că a avut loc tot în anii petrecuţi la editură. Mă ia de mână şi-mi arată în vitrină: "Uite... Astea sunt cele aproape o sută de cărţi din seria Pedagogia secolului XX. Cărţile au început să apară încă din 1972, până în 1981". Din 1995, profesorul nu mai predă. Nu s-a rupt însă total de Universitatea Bucureşti: astăzi, e profesor consultant şi conducător a şase doctoranzi. şi-şi ocupă timpul cu literatura "necitită la timpul ei".

"Noi am fost educaţi într-un adevărat cult pentru dăscălie, dascăl în vremea aceea însemna mult mai mult decât înseamnă astăzi. Eram convinşi că suntem o categorie aparte de oameni şi eram mândri de asta. şi dacă vorbesc despre mândria de-a fi dascăl, poate vă surprinde: Cum puteai să fii mândru, când erai un prăpădit de învăţător?!, dar noi ne închipuiam că suntem cineva, că avem o menire, că o să însemnăm ceva în mijlocul oamenilor în mijlocul cărora o să mergem"
Ion Gh. Stanciu